O trestie în vîrful căreia e înfipt un cap de Christ romantic: acesta e Emilian Galaicu-Păun pe stradă. Dar nici trestia, nici chipul christic, îmbinate într-o hieratică dezinvoltă, nu rămîn o strictă emblemă civilă, pur stradală. Din contră, ele participă profund la poezie, atît la structura tematică a acesteia, cît şi la dialectica şi freatica viziunii. Pe primul nivel, realul și corporalitatea (adusă în poziție privilegiată, ca victimă a unui vampirism textual) sînt explorate în metodă simbolică, în vreme ce sacralitatea e consacrată în metodă realistă (ba chiar cu un fel de exasperare sarcastică atunci cînd atinge deplina alienare); pe al doilea, ele se contopesc într-o scriitură corporală a iluminărilor sau într-o scriitură iluminată a senzaţiilor. Iar cele două scriituri se împletesc, la rîndul lor, pînă la indistincţie, într-un fel de țesătură deopotrivă densă și lăbărțată în care impetuozitățile sînt administrate de migală iar somațiile gravității ultime de o conștiință a artefactului și jocului. Ca asumare existențială, programatică și structurală în egală măsură, poezia lui Galaicu-Păun e una maximalistă, pornită să releve – nu fără peripeții frivole și ele asumate și chiar duse pînă la exultanță ludică –, epifania morții și să „deslușească” „înțelesurile” din „liniștea de mormînt” a cuvîntului. Ar fi vorba, așadar, de o poetică hermeneutică, angajată în deslușirea semnelor ascunse în cuvînt, dar nu într-un cuvînt indiferent la real, cum este cel propus de Hermogenes, ci într-unul care conține legic realul, după pretențiile lui Cratylos. O poetică, prin urmare, încă ontologizantă, ultimă rămășiță romantică în cultura post-modernismului, pe care, de altminteri, Galaicu-Păun o profesează la vedere, de nu chiar cu ostentație (nu numai prin dopajul intertextual, ci și printr-un post-avangardism domesticit, dar care încă mai cronică literară are gustul aventurii experimentaliste, folosind textul și ca pe un cîmp de joacă ori de experiențe formale). Chiar și emblema sub care-și pune poemele – cea de Arme grăitoare – păstrează, mizînd pe ambiguitatea formulei, alături de sensul heraldic, de sublimare simbolică și cifrare a realului, sensul de acțiune: poezia e participare, nu doar gratuitate, joc și, implicit, deresponsabilizare ontologică. Dimpotrivă, e un limbaj tare, salvific, menit măcar să cenzureze fatalitatea morții, cea care-l „caută” pe poet „cu mînă” „de moașă”. Acesta e miezul iradiant – și inexorcizabil, de fapt – al poeziei lui Galaicu-Păun: coincidența dintre naștere și moarte, inseparabilitatea, indistincția lor. E un nucleu imperativ de angoasă pe care nici poezia nu-l poate desface, întrucît și ea e doar expresia (nu leacul) lui: „poezia-i ca moartea în patul de nuntă și nașterea-n patul de moarte”. Imn și bocet deopotrivă e, așadar, poezia: bocet cînd imnifică și imn cînd jelește.  Al. Cistelecan despre poezia  lui Emilian Galaicu Păun

Tăierea nasului. Frumoșii ani 90

În 1991, după ce îl alungasem pe Ceaușescu de la putere, l-am servit câteva luni pe Regele Mihai, îngrijindu-i Palatul Elisabeta. După aceea, democrația a făcut în așa fel încât am rămas fără serviciu. Am fost unul din primii șomeri ai României postcomuniste. Fără indemnizație, se înțelege. Ca să mă ajute, Mircea Nedelciu mi-a dat să distribui niște reviste franțuzești la librăriile din județele Moldovei. Erau reviste glossy returnate din rețeaua de distribuție franceză, el le primea gratis, trebuind să plătească doar camionul cu care le aducea din Franța, și încerca să le vândă în România. Adevărul e că afacerea mergea destul de bine. După ce mi-am făcut treaba, Nedelciu mi-a dat o sumă frumușică, pe care m-am gândit să o investesc într-un bar. Aveam doi asociați. Unul aducea muzica și instalația de sonorizare, iar nevastă-sa ținea contabilitatea. Celălalt avea pile și a obținut un spațiu în subsolul de la Clubul Militar, iar eu veneam cu banii. Pun pariu că v-ați prins! Timp de trei luni am vândut bere ofițerilor care coborau la subsolul clubului. Mă ocupam și de aprovizionare, eram și gestionar. Când să facem socotelile, cei doi s-au certat, au împărțit ce bani strânseserăm din vânzări și au lichidat afacerea. Toți banii primiți de la Nedelciu se duseseră pe apa sâmbetei în felul următor: fiecare din ceilalți doi asociați spunea despre celălalt că e un ticălos care a plecat cu banii noștri. Așa am început să înțeleg și eu care-i treaba cu capitalismul. A mai trecut ceva timp și iată că își face apariția internetul! O adevărată mină de aur, dacă știi cum să-l folosești. Poate ați auzit de Zuckerberg. Este al treilea între cei mai bogați oameni din lume. Nu vreau să mă laud, dar mă văd nevoit s-o fac: eu am avut anumite idei înaintea lui! Una dintre ele era să folosesc internetul pentru a intermedia căsătorii între femei din România și bărbați din Occident. Româncele sunt vestite ca femei frumoase, cel puțin aici, la noi. De exemplu, în Moldova se spune că moldovencele sunt cele mai frumoase. Nu vorbim de alte chestiuni. Un fel de agenție matrimonială cu taxă inversă ar fi putut rezolva multe din neajunsurile vieții. De obicei, plătesc bărbații. Ideea mea era că și femeile pot plăti, dacă vor să scape de sărăcie. Problema e că nu ai cu ce plăti, dacă ești sărac. Aici e o mică, neînsemnată aporie, trecem peste ea. În schimbul unui comision, căutam pe internet anunțuri matrimoniale, studiam atent profilul pretendentului, apoi îi căutam perechea feminină potrivită. Între timp, îmi găsisem ceva de lucru la o televiziune locală, corectam greșelile gramaticale din textele care se citeau la emisiunile de știri – astăzi nu se mai ocupă nimeni de așa ceva. Dar ideea de a face bani cu ajutorul internetului nu mă părăsise. O mulțime de femei voiau să plece din România, oriunde, cât mai departe. Cel mai simplu pentru ele ar fi fost să se căsătorească cu un francez, englez sau american. Nu neapărat bogat, dar măcar cu o situație materială stabilă. Din nefericire, majoritatea candidatelor erau binișor trecute de patruzeci de ani. Divorțate și cu copii. Lăsând la o parte amănuntul că nu știau o boabă franceză sau engleză. Mi-am dat seama de asta după ce am publicat în ziarul local câteva anunțuri cu domni străini care doresc să se căsătorească. Situația de pe teren nu arăta defel așa cum o proiectasem. Și totuși! Are dreptate Marin Sorescu, în poezia aceea: nu vă pierdeți optimismul, oameni, chiar de-ați crăpa! Una din colegele mele de la televiziune, aflând cu ce mă ocup în afara orelor de serviciu, s-a arătat foarte interesată. Deloc întâmplător – și veți vedea de ce – o chema Irina. Nu era bătrână, avea spre treizeci de ani. Spre deosebire de multe alte candidate, Irina era o fată isteață și nostimă. Nu mai fusese căsătorită. Terminase liceul și știa un pic de engleză. Nici urâtă nu era, atâta doar că avea nasul cam mare. Dintr-un motiv pe care n-am să-l înțeleg niciodată, bărbații evită femeile cu nasul mare. Poate din cauza unor superstiții. Irina era simpatică, inteligentă, mereu veselă, însă avea un nas impunător și borcănat ca o gogonea. Deși simpatică, nu s-ar putea spune că era drăguță. Frumoasă, nici atât! Dar am observat că, atunci când apărea pe micul ecran și citea știrile, nasul ei părea mai mic. Sau, în fine, dacă făceai un oarecare efort, îl puteai trece cu vederea. Nu, adevărul e că nu-l puteai trece cu vederea, orice ai fi făcut. Însă nu mai părea atât de mare ca în realitate. I-am cerut câteva fotografii, dintre care am ales pe cele luate din poziție frontală, le-am mai prelucrat un pic pe calculator și, ce să vezi, nu arătau deloc rău! Doamne, ajută! Orice calculator, dacă are instalate aplicațiile corespunzătoare, poate face dintr-un nas mare unul mic. Pur și simplu, tăind din el. În realitatea virtuală, imposibilul devine posibil. Mai rămânea de rezolvat adaptarea acestei soluții la realitatea banală, dar concretă, de toate zilele. Între timp, Irina începuse să corespondeze prin email cu viitorul ei soț din Statele Unite. Lucrurile mergeau bine, pozele modificate pe calculator făcuseră o bună impresie. Numai că, deocamdată, totul se petrecea în domeniul virtual. Omul se arăta hotărât să vină în România și să ca și cum 5 vadă o Irină vie, adevărată, fierbinte, alcătuită din carne și sânge, nu din pixeli. Irina, la rândul ei, era din ce în ce mai nerăbdătoare, uitând amănuntul că graba strică treaba. A trebuit să-i explic că, dacă îl vrea într-adevăr pe american, trebuie să-și ajusteze mai întâi nasul nu numai pe calculator, ci și pe propriul chip. – Să fac operație estetică? Nici gând! se împotrivi Irina. Așa m-a făcut mama, așa rămân! Și-apoi, de unde bani? O operație de-asta costă o avere! – Ei, nu-i chiar așa. În ultima vreme s-au mai ieftinit. Iar bani sunt destui la bancă. Problema e că, după ce îi iei, trebuie să-i dai înapoi. – Chiar așa! De unde? La salariul meu… Vă mai amintiți poezia aceea a lui Marin Sorescu? Exact așa stau lucrurile. Când să zici, gata, nu mai e nici o soluție, urmează să crăp, apare soluția de unde te așteptai mai puțin. Iată cum: luăm bani de la bancă, facem operația estetică, ne mărităm cu americanul, plecăm în Statele Unite, rămânem însărcinată, îi facem un copil, iar din acel moment nu va mai avea încotro. Va trebui să plătească din veniturile lui rata la bancă. În momentul când i-am explicat Irinei schema mea tactică, am văzut licărind în ochii ei o lumină ghidușă. A înțeles imediat. V-am spus că era isteață! Pentru a-ți acorda împrumut, banca cere anumite garanții. Irina și-a ipotecat garsoniera, și așa nu-i mai trebuia după ce pleca în SUA, a obținut împrumutul, iar câteva săptămâni mai târziu, a venit la serviciu cu nasul bandajat. Intervenția chirurgicală se realizase, să sperăm, cu succes. Ei, firește că doare câteva zile, cum să tai din carnea ta și să nu te doară? Dar există anestezice, știința a evoluat, și mai ales există perspectiva unei căsătorii cu un fermier american din statul Missouri, proprietarul câtorva sute de acri de pământ cultivați cu viță de vie. Faceți socoteala, un acru e aproape jumătate de hectar. Cred că Irina o făcuse înaintea mea și obținuse un rezultat mulțumitor. Pe american îl chema Donald McGregor. Ce nume interesat! Bunicii lui emigraseră din Scoția la începutul secolului XX. L-am cunoscut personal și pot spune că nu era deloc zgârcit. La restaurant, nu m-a lăsat o singură dată să plătesc consumația. Un om vesel și comunicativ, un bărbat la aproape cincizeci de ani, dar încă viguros. Avea părul creț, o față rotundă și roză ca de prunc, cu nasul mic, ușor întors în sus, și câțiva pistrui pe lângă perciunii roșcați lăsați până la jumătatea obrazului. În calitatea mea de intermediar, trebuia să studiez atent pe mâinile cui o lăsam pe Irina. Oarecare îngrijorare îmi producea doar faptul că se îndrăgostise de năsucul obraznic al Irinei. Din nasul ei, proeminent pe vremuri, mai rămăsese numai o bucățică. De fiecare dată când voia să o alinte, îi atingea nasul cu vârful degetului și zicea: – Snubby! Mă uitam pe furiș la ei și mă minunam cât de bine se potrivesc, în pofida diferenței de vârstă. Sau poate tocmai datorită ei. Pentru afacerea pe care aveam de gând să o fac, era un început cât se poate de promițător. Site-urile de matrimoniale care au apărut ulterior sunt o nimica toată pe lângă ce îmi imaginam eu. Numai că soarta a vrut cu totul altceva. Naiba știe ce a vrut soarta, însă, în orice caz, știu sigur ce nu a vrut: nu a vrut să ajung și eu un multimiliardar ca Zuckerberg. Peste câteva luni, după ce Donald s-a întors în America, Irina a primit actele necesare pentru o viză de călătorie. A ajuns acolo în luna martie a anului următor, iar în luna mai a aceluiași an, am primit poze de la nunta ei cu Donald. Luat cu alte treburi, am neglijat o vreme dezvoltarea afacerii mele, mai ales că femeile tinere, frumoase și instruite din România nu aveau nevoie de serviciile mele, își găseau singure bărbați cu care să se mărite. La mine continuau să vină aceleași femei în vârstă, divorțate, fără un loc de muncă și care nu vorbeau nicio limbă străină. În acest timp, Irina mă ținea la curent cu mersul treburilor în Missouri. Rămăsese însărcinată, urma să nască în martie anul următor. Apoi, timp de câteva luni, tăcere. O tăcere care nu prevestea nimic bun. Abia dacă îmi răspundea din când în când la câte un mesaj, pretextând că e foarte ocupată cu treburile de la fermă. Am lăsat-o și eu în pace, era în perioada recoltării strugurilor. Dar mă așteptam ca, măcar după ce a născut, să-mi scrie, să-mi trimită poze cu fetița ei. Mi-a scris, într-adevăr, pentru a mă anunța că a născut o fetiță, mi-a promis că îmi va trimite și fotografii, însă am așteptat câteva săptămâni degeaba. La capătul acelor săptămâni, când i-am scris din nou, mesajul mi s-a întors înapoi. Adresa ei de email nu mai era validă. Povestea s-ar putea termina aici. Ar fi chiar preferabil să se termine așa. Să presupunem că Donald, din gelozie, îi interzisese să mai corespondeze cu mine. N-avea niciun motiv să fie gelos, dar ăsta e doar punctul meu de vedere. Relația mea cu Irina fusese pur camaraderească sau, dacă preferați, una de afaceri. Probabil că Donald ajunsese să creadă cu totul altceva. Vadă-și de treaba lor, de via lor, de fetița lor. Iar eu miam propus să-mi văd de ale mele. În chiar anul când Emil Constantinescu a fost ales Președinte, am reîntâlnit-o întâmplător pe Irina, aici, în Bacău. Inițial, s-a prefăcut că nu mă recunoaște. Era în proces de divorț, se despărțise de Donald și se întorsese de ceva vreme în România. Cu tot cu fetiță, a cărei paternitate Donald nu voise să o recunoască. Fiindcă fetița, o chema Nancy, avea un nas mare și borcănat, care nu semăna nici cu al lui, nici cu al Irinei. Semăna un pic cu al meu. Nici testul ADN nu l-a convins, zicea că e o șmecherie. Așa cum rușii pot falsifica testele de dopaj, se poate falsifica și ăsta. Până la pronunțarea unei sentințe definitive, Irina primea totuși pensia alimentară pentru micuța Nancy. După aceea, nu știu ce s-a mai întâmplat. Irina n-a vrut să mă mai vadă, mă considera principalul vinovat pentru tot ce pățise, căci eu o sfătuisem să-și taie nasul. Ah, am uitat să vă spun de ce, cu totul întâmplător, o chema Irina! Dar v-ați dat singuri seama. Iar dacă nu, nu-i nicio pagubă.

Petru Cimpoieșu… ce ieri a primit urarea La cât mai mulți și cuceritori ani!

Jocul arlechinilor

Nu devii nefericit, nimeni nu devine așa,

Te naști pur și simplu dintr-o conjurație a stelelor,

dintr-o întîlnire greșită între persoane greșite,

dintr-o chimie care a mișcat formula genetică,

sau din lenea ori capriciul unor zei smintiți

și asta e o condamnare pe viață, e scris

pentru totdeauna, cu sincope uneori,

prilejuite de jocul vesel al arlechinilor,

minunați cei din Piața San Marco, cu

hainele domino, gesturi pline de haz

și salturi mortale, care îmi revin mereu

în minte în momentele grele, pustii,

sau de muzica născută din mintea preclasicilor,

de albastrele bluesuri, uneori de combinațiile

alcătuite aproape autonom de computer.

Și cîte o femeie bîntuită de geniul binefacerii

pare, uneori, să-ți acorde amnistie, poate chiar

o grațiere definitivă. Pare, da, pare…

Încă nu s-a născut geniul care să spargă,

Să pulverizeze definitiv nefericirea,

Care să sfarme, să explodeze destinul

În puzderie de cioburi strălucitoare.

Și aștepți. Mereu aștepți. Pentru că sigură

nu este decît așteptarea fără sfîrșit –

ea arde, se consumă fără să se epuizeze…

Liviu Antonesei,

28 – 29 Ianuarie 2018, în Iași