În foto, reproducere a tabloului ”Tristan și Isolda”, realizat de pictorul Herbert James Draper (1863 – 1920)
Aniversăm în aceste zile 125 ani de la nașterea poetului Lucian Blaga, cel care ”a sădit <<Mirabila sămânță>> – <<Poemele Luminii>> în zările interioare ale ființei noastre” (după cum a mărturisit doctorul Ștefan Cărpinișianu, participant la prima ediție a Festivalului ”Lucian Blaga” de la Sebeș, festival ajuns acum la a 40-a ediție, de această dată on – line).
În această zi frumoasă, asemeni versului blagian ”Pe-un drum ne duce dorul – dor”, AMPRENTA DE ONEȘTI prezintă un buchet de versuri din volumul Ioan Bărbunțoiu – ”Iubirea, flacără celestă” (volum ce a apărut anul trecut la Editura ”Ateneul scriitorilor” din Bacău. În prefața acestei cărți profesorul Aristotel Pilipăuțeanu a remarcat că la Ioan Bărbunțoiu ”poeziile aparținând tardivului atemporal reiau farmecul <<verii de noiembrie>> (Lucian Blaga) transfigurând cu maximul de intensitate retrospectiva trăire. Reușita se naște din vibrația sentimentului, din capacitatea lui de autopurificare… Se cântă bucuria iubirii pure sau a aceleia consfințite prin lege și credință, iubirea domestică a două suflete ce și-au îngemănat firesc destinele sau tristețea însinguratului dornic de complinire.”
Iubire-ntr-un sonet
Ne-am întâlnit atunci când inimile noastre,
Erau deopotrivă slăvite în visare,
Pe vârfuri, în azurul împrumutat din astre,
Privind în jos misterul din lumea trecătoare.
Plecasem din obârșii prielnice iubirii,
Tu gingașă făptură crescută mlădios,
O zână pământeană sortită ocrotirii
De versul care-l cântă poetul languros.
Eu singură făptură, zvâcneam, priveam spre tine,
Cu ochii mari, flămânzi, dornic să știu secretul
Pornirii spre iubire cu rădăcini creștine
Să știu cum îți vorbesc, când o să-ți scriu sonetul.
Din vârful cu simbolul aceleiași gândiri,
Coboară împletite de o iubire –n doi,
Inimi ce așteptau visul unei uniri,
Cuprinse-ntr-un sonet, ce-l vom citi doar noi.
Dacă n-ar fi mister
Dacă n-ar fi mister, n-ar fi fost nici iubire,
Iubirea este –aceea ce caută prin spații
Bărbatul cu femeia să se unească-n fire
Așa legați sunt lesne păziți în constelații.
Iubirea e ispita ce a făcut ca-n lume
Dintr-un Adam și-o Evă acum să fim mai mulți
De –atunci la fiecare iubirea ne-a dat nume
Și după ce-l primești cu dragoste-l pronunți.
În viața ce-o avem misterele ne-ntind
Patima –n care strângeam seva îmbătătoare
Din care gust frenetic și apoi te cuprind
Cu brațe doritoare în dalba îmbrățișare.
De n-ar fi fost femeia să lege, să dezlege,
Ce am fi fost noi oare bărbații muritori,
Niște pulberi zdrobite cu suflete pribege
O jumătate frântă spre lume privitori.
Iubirea neclintită
Azi mi-am privit iubirea în oglindă,
Nu s-a schimbat, e tot ca în trecut,
Eu creț la chip, prin gând mi se perindă
Tânărul cel de ieri, pe care l-am pierdut.
Iubirea din oglindă, prezentul feții mele,
Se înțeleg și-acum, ca la-nceput,
Când împleteam cunună din versuri și din stele
Iubirii fruntea-n cântec o desfătam lăut.
M-a poleit iubirea, cu mâini de Magdalenă,
Din spuma nălucirii a zămislit un sfânt,
În strai de sărbătoare în viață a dus trena
M-a protejat de rele, de ploaie și de vânt.
Dacă nu ești iubit visează fără grabă,
Că tragi din nopți luceferi, de sus din absolut,
Adună-n vers cu drag, silabă cu silabă
Și cântă lin iubirii cu care te-ai născut. Versuri de Ioan Bărbunțoiu