Poezia – prezență eternă

Poezia – prezență  eternă

În foto, reproducere a tabloului  ”Tristan și Isolda”, realizat de pictorul Herbert  James Draper (1863 – 1920)

 

Aniversăm în aceste zile 125 ani de la nașterea poetului Lucian Blaga, cel care ”a sădit  <<Mirabila sămânță>> –  <<Poemele Luminii>>  în zările interioare ale ființei noastre” (după cum a mărturisit doctorul Ștefan Cărpinișianu, participant la prima ediție a Festivalului ”Lucian Blaga” de la Sebeș, festival ajuns acum la a 40-a ediție, de această dată on – line).

În această zi frumoasă, asemeni versului  blagian ”Pe-un drum ne duce dorul – dor”, AMPRENTA DE ONEȘTI  prezintă un  buchet de versuri din volumul  Ioan Bărbunțoiu  – ”Iubirea, flacără celestă”  (volum ce a apărut  anul trecut la Editura ”Ateneul scriitorilor” din  Bacău.  În prefața  acestei cărți profesorul Aristotel Pilipăuțeanu a remarcat că  la  Ioan Bărbunțoiu ”poeziile aparținând  tardivului atemporal reiau farmecul  <<verii de noiembrie>> (Lucian Blaga) transfigurând cu  maximul de intensitate retrospectiva  trăire. Reușita se naște  din vibrația sentimentului, din capacitatea lui de  autopurificare… Se  cântă bucuria iubirii pure  sau a aceleia consfințite prin  lege și credință, iubirea domestică a două suflete  ce și-au îngemănat firesc destinele  sau tristețea însinguratului dornic de complinire.”

 

Iubire-ntr-un sonet

 

Ne-am întâlnit atunci când inimile noastre,

Erau deopotrivă slăvite în visare,

Pe vârfuri, în azurul împrumutat din astre,

Privind în jos  misterul din lumea trecătoare.

 

Plecasem din obârșii prielnice  iubirii,

Tu gingașă făptură crescută mlădios,

O zână pământeană sortită ocrotirii

De versul care-l cântă poetul languros.

 

Eu singură  făptură, zvâcneam, priveam spre tine,

Cu ochii mari, flămânzi, dornic să știu secretul

Pornirii spre iubire cu rădăcini creștine

Să știu cum îți vorbesc, când o să-ți scriu sonetul.

 

Din vârful cu simbolul aceleiași gândiri,

Coboară împletite de o iubire –n doi,

Inimi ce așteptau visul unei uniri,

Cuprinse-ntr-un sonet, ce-l vom citi doar noi.

 

Dacă n-ar fi mister

 

Dacă n-ar fi mister, n-ar fi fost nici iubire,

Iubirea este –aceea ce caută prin spații

Bărbatul cu femeia să se unească-n fire

Așa legați sunt lesne păziți în constelații.

 

Iubirea e ispita ce a făcut ca-n lume

Dintr-un Adam și-o Evă acum să fim mai mulți

De –atunci la fiecare iubirea ne-a dat nume

Și după ce-l primești cu dragoste-l pronunți.

 

În viața ce-o avem misterele ne-ntind

Patima –n care  strângeam seva îmbătătoare

Din care gust frenetic și apoi te cuprind

Cu brațe doritoare în dalba îmbrățișare.

 

De n-ar fi fost femeia să lege, să dezlege,

Ce am fi fost  noi oare bărbații muritori,

Niște  pulberi zdrobite cu suflete pribege

O jumătate frântă spre lume privitori.

 

 Iubirea neclintită

 

Azi mi-am privit iubirea în oglindă,

Nu s-a schimbat, e tot ca în trecut,

Eu creț la chip, prin gând mi se perindă

Tânărul cel de ieri, pe care l-am pierdut.

 

Iubirea din oglindă, prezentul feții mele,

Se înțeleg și-acum, ca la-nceput,

Când împleteam  cunună din versuri și din stele

Iubirii fruntea-n cântec o desfătam lăut.

 

M-a poleit iubirea, cu mâini de Magdalenă,

Din spuma nălucirii a zămislit un sfânt,

În strai de sărbătoare în viață a dus trena

M-a protejat de rele, de ploaie și de vânt.

 

Dacă nu ești iubit visează fără grabă,

Că tragi din nopți luceferi, de sus din absolut,

Adună-n vers  cu drag, silabă cu silabă

Și cântă lin iubirii cu care te-ai născut. Versuri de  Ioan Bărbunțoiu

 

 

 

Distribuie articolul!