Ca să facem legătura dintre creația lui Eminescu și creațiile de astăzi, să raportăm faptele și întâmplările din zilele noastre la ceea ce s-a întâmplat acum 170  de ani, când s-a născut Eminescu, am apelat la două citate din opera lui Nicolae  Iorga  (din volumul „Eminescu”, ediție apărută în1981 la Iași la Editura  „Junimea”).

  „ A iubi pe Eminescu, a-l respecta, a-l admira și a-l recomanda contemporanilor ca îndreptariu,  aceasta cuprinde în sine și altă datorie,  anume datoria de a gândi și de a scrie ca el”.                                                                          

   „A sărbători pe Eminescu, aceasta cuprinde datoria de a trăi o viață ca a lui , viața unui om care nu   s- a vândut nimănui,  care nu s- a folosit nici de munca, nici de sprijinul altuia, care s-a oferit jertfă  întreagă  pentru poporul său. Aceasta  înseamnă  acceptarea,  fără un cuvânt de protestare, a muceniciei absolute”.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    După cum releva Zoe Dumitrescu-Bușulenga în  cartea   „ Eminescu – cultură și creație” apărută în 1976,  „poezia  REVEDERE este veriga spațială a unui periplu poetic ce începe cu FIIND BĂIET PĂDURI CUTREIERAM, în care poetul-copil ajunge la o armonie deplină cu natura, cu pădurea, cu peisajul ei paradisiac, continuă cu O RĂMÂI  , unde ființa feminină rostește, cuprinsă de vrajă, acea declarație  <<Te iubesc atât de mult>>,  apoi încheie cu MAI AM UN SINGUR DOR în care reintegrarea în natură prin moarte,  în sens mioritic, îi va aduce  liniștea”.                                                        

   De fapt,  creația este o elegie filosofică ce pune în evidență spațiul sacru al codrului,  acolo unde timpul nu acționează,  ci intră într-o altă sferă de referință,  devenind  veșnicie.                                                                                                                                       

     Poezia  REVEDERE  apare în 1879,  existând sub formă de ciorne, în diverse variante. În una dintre ele,  din manuscrisul  2,2283, începutul  este scris într-un limbaj popular genuin  „Oliolio codruțule,/ Ce mai faci, drăguțule?” Opera relevă, printr-o antiteză vizibilă, condiția efemeră a omului, accentuată prin comparație cu eternitatea naturii. Presiunea timpului îl îndreaptă pe autor către spațiul magic și ocrotitor al codrului  .„Codrule, codruțule, / Ce mai faci drăguțule,/ Că de când nu ne-am văzut / Multă vreme au trecut / Și  de când  m-am depărtat,/ Multă lume am îmblat”. Răspunsul codrului , din a doua secvență a poeziei,  cuprinde o primă particularizare, redusă la spațiul silvan cu ajutorul pronumelui EU  particularizare   ce vizează  succesiunea  anotimpurilor: „ Iarna viscolul ascult, /  Vara doina mi-o ascult”.  Este o natură apropiată omului ce interferează cu glasul și pașii acestuia. „ Pe cărarea spre izvor / Ce le-am dat-o tuturor, / Împlându-și cofeile, / Mi-o cântă femeile”.  Glasul codrului din ultima secvență a poeziei  este identic cu glasul Demiurgului din poemul „Luceafărul”, căci glasul codrului parcă este al Creatorului.„ Numai omu-i schimbător,/ Pe pământ rătăcitor, / Iar noi locului ne ținem , / Cum am fost, așa rămânem; /  iar  în „Luceafărul”,  „ Ei doar au stele cu noroc / Și prigoniri  de soarte, / Noi nu avem nici timp , nici loc, /Și nu cunoaștem moarte”.  Același motiv , al sorții schimbătoare, în raport cu eternitatea Universului, este prezent în această secvență. Codrul nu se mai referă la timpul uman, exemplificat prin cuvântul VREME,  reperele sale sunt acum de alte dimensiuni: temporale și cosmice. „Că de-i vremea rea sau bună / Vântu-mi bate, frunza-mi sună / Și de-i vremea bună, rea /  Mie-mi curge Dunărea”.  Omul își amplifică drama existențială,  fiind  situat chiar în mijlocul acestei lumi eterne,  fapt redat și prin simetria perfectă a strofei. Versurile  care îi transcriu condiția efemeră: „Numai omu-i schimbător, / Pe pământ rătăcitor”  sunt înconjurate de câte șase versuri ce redau eternitatea naturii, mărind dimensionalitatea  spațio- temporală. „Iar noi locului ne ținem. /  Cum am fost,așa rămânem: / Marea  și cu râurile / Lumea cu pustiurile / Luna și cu Soarele /  Codrul cu izvoarele”.  Enumerarea acestor elemente,  simboluri ale eternității, amplifică singurătatea și efemeritatea omului,  ducând la extrem drama sa existențială. Pe de altă parte,  antiteza dintre timpul etern și timpul uman se poate extinde sub aspect analitic. „Timpul codrului este  sacru,  adică circular,  reversibil  și recuperabil”, potivit lui Mircea Eliade. Codrul se regenerează pe sine.„ Tu din tânăr precum ești /  Tot mereu întinerești” . Toate elementele naturii se unesc deasupra acestui „axis mundi”,„stelele ce scânteie pe lacuri”, vântul ce „ bate frunza-n dungă”,  Dunărea, fluviul imens care străbate bătrânul continent,  apă curgătoare incluzând în ea trecerea timpului, la fel ca Nilul,  martor etern la trecerea civilizațiilor antice. REVEDEREA  devine un rămas bun, în curând ,  ființa de lut din „LUCEAFĂRUL”, urmând să fie prinsă în vârtejul timpului…. Opera pare o doină cultă , cu o sonoritate domoală, tristă, de meditație asupra sorții schimbătoare a omului. Interogația retorică, personificarea  codrului sunt mijloace artistice frecvente într-o poezie cu vădite filoane folclorice. Folosirea cuvintelor din fondul vechi al limbii române ilustrează înclinația poetului  spre „limba de miere” a cronicarilor. Poezia este de fapt un simplu bocet funerar la adresa ființei umane perisabile,  care a avut nesăbuința de a se despărți de puterile magice,  protectoare,  ale pădurii,  pentru nimicnicia  idealurilor omenești,  adevărate mori de vânt în calea istoriei.  Întoarcerea , târzie, devine imposibilă, fapt ilustrat în  „Revedere” sau se poate  realiza numai prin moarte,  prin  reintegrare,  în sens mioritic,  în natură, ipostază  din „Mai am un singur dor” și în variantele sale…. Aș încheia tot cu un citat din cartea lui Nicolae  Georgescu, „ A doua viață a lui Eminescu”.  De fapt sunt cugetări ale lui Eminescu: „Ce-au fost românii  pe când eu n-am fost, ce vor fi ei când eu n-oi mai fi? Oare eu , tu,  nu e tot una?  Oare  atunci  acestea  nu  se  confundă într-un  întreg, într- un  individ?  Oare trecutul și prezentul  nu sunt piedestalul viitorului? Eu e Dumnezeu. Națiunea mea este lumea. Cum fără eu nu e Dumnezeu, astfel fără națiunea mea nu e lumea. Națiunea, acest complex de euri. Dacă n-ai exista tu n-ar exista finitul, umbra destinului,  destinul,  DUMNEZEU”.

Bibliografie

  Eminescu, „POEZII”, Vol. 2, Editura „Minerva” , 1982, pag.267                                                 

  Bușulenga Zoe-Dumitrescu ,„Renașterea. Umanismul și destinul artelor „ Editura „Univers”,București, 1975                                                                                                        

  Eliade Mircea ,„Sacrul și profanul”, Editura „Humanitas”, București, 1992; Georgescu Nicolae, „A  doua viață a lui Eminescu”, Editura  „Europa Nova”, București , 1994                                                                 Iorga Nicolae  .„Eminescu”, Editura „Junimea”, Iași, 1981,  pag.318                                 

  Soare  Hadrian și Gh .  „Limba și Literatura Română”,  clasa a 11-a, Editura „Carminis”,Pitești,2003,pag.281..

                                                Profesor pensionar , MARIANA PETEC,   Onești