”Scrie-mă cu totul” – versuri de Ștefania Pușcalău
Când mă vrei cu totul și mă sorbi
simți cum între buze timp nedeslușit
se transformă-n aer de-mpărțit la doi?
cum dispare lumea toată dintre noi
anume să ne lase vreme de iubit?
mai rătăcesc nebunii să conspire
că „te iubesc”-ul nu e foarte-adânc
dar ochii lor nu-i simt pe-ai tăi cum plâng
nici pe ai mei albaștrii de iubire
nici pieptul unde inima de fată
purtând pesemne o sorginte sfântă
se zbate când minciuni i se împlântă
și nu îi pasă lumii că-i speriată
așa că timpul de iubire-aprinsă
e când mă vrei cu totul și mă sorbi
și-același Dumnezeu ne știe orbi
pe noi și lumea toată necuprinsă.
Scrie-mă cu totul
Scrie-mă cu totul, doar să ai cuvinte
Pe măsură-mi toate care să mă-mbete
Caută adânc, invocă duhuri bete
Transferă pe curat de-aducere-aminte
Închide-mă cu grijă într-o carte cum
Pui la presat petale albăstrii de floare
Să afli-ntr-un târziu nu tocmai cum se moare
Ci mai degrabă dorul veşnic şi nebun
Ce ţi-a întrepătruns în visele-ţi surpate
Ca o lumină slabă ce abia pâlpâie
Care să te-aprindă din creştet la călcâie
Şi să-ţi amintească de noi şi peste moarte
Am să înţeleg dramatic şi deodată
Abia atunci, că-n mine nu se face noapte
Lin să ne coboare sărutul peste pleoape
Un zeu care îmi ştie numele de fată
Şi cum, pe de-a întregul, secunde-am cheltuit
Atunci când pieptul meu ştia de dor să fiarbă
Un zeu ce nu mi-a spus că dragostea e oarbă
Şi toate-aveau să ducă pesemne la iubit.
Sunt tot ce nu ţi-am spus
Sunt tot ce nu ţi-am spus şi n-am să-ţi spun
Ciudate şi rotunde teiubesc-uri
Vocale în baloane de săpun
Întortocheat motiv în arabescuri
Sunt tot ce poţi să afli şi ştii cum
Cu grijă să mă treci prin toate-toate
Sunt notele de mosc dintr-un parfum
Ce le respiri cu viaţă şi cu moarte
Mă căutai de muult cu-nsemnătate
Pe-albastru infinit care mă doare
Şi au trecut secunde vinovate
Pe gât de miei în săptamâna mare
Să-mi spui, când nu eram în infinit,
În lanuri de trifoi şi păpădie,
Când căutai în mine de iubit
Aşa-i că mă aveai în poezie?
Pluvială
Mă şi gândeam să-ţi spun că astăzi plouă
Să îţi recit din Dante şi Esenin
Să îmi îmbrac dantelele de rouă
Să te conving şi chiar să te determin
Să-ţi placă ploaia. Simte-o! Şi adoră!
Sunt eu, pluvială-n toate, nebunii…
Tu ştii că-n lumea asta carnivoră
Viori cântând ar fi anomalii
De-aceea te închid aici cu mine,
Şi lasă lumea toată să dea greş
Şi voi opri şi ploaia pentru tine
Cu flori nebun de albe de cireş
Când ne iubim, pământu’-şi mută munţii
Din trupul tău şi trupul meu ia foc
Obrajii-mi sunt bujori în ziua nunţii
Purtaţi de fetele cu flori în coc
Şi te privesc, iubirea mea durută,
Şi se unesc în lutul nostru fluturi
Îmi eşti profund, atât de înăuntru…
Că nu mai vrei de ploi să te mai scuturi
Versuri de Ștefania Pușcalău, Onești
* Dacă domnul Alex Ștefănescu are cuvinte admirabile despre poeta Ștefania Pușcalău din Onești (în foto), cunoscutul critic literar declarându-i ”Sunteți o forță! Ce bătălii veți mai duce?”, internauții o consideră ”o prințesă a poeziei”.
Fascinată mereu de ”frumosul” care i se întâmplă și o bucură mult, Ștefania Pușcalău este îndrăgostită de rostirile cunoscutului actor Dan Puric (ce se caracterizează a fi ”prestator de servicii la Teatrul Național din București”!) Și are dreptate acesta când menționează: ”Adevărul nu se suprapune cu realitatea. Zicea Constantin Noica: <<Exactitatea nu e totuna cu adevărul>>. Realitatea e meschină, realitatea este tangenţială, contingetă. Dar, când iubeşti o femeie sau când îţi iubeşti copilul, sau când îţi iubeşti mama, sau când îţi iubeşti ţara, intri în spaţiul adevărului, care, cum l-ai deschis, a şi dispărut. Nu noi trăim taina, ci taina ne trăieşte pe noi… România nu se reduce la realitatea ei mizerabilă. Adevărul e că România profundă luptă tacit…”
Iar în ”bătăliile” ce trebuie duse Ștefania Pușcalău e dârză: ”Când bătrânii strâng în palmele uscate / Pământ crăpat, ce nu dă rodul grânii, / Pe străzi sunt îngeri la cerşit, copiii, / Iar în ţara lor e gripă şi e moarte…” (versuri scrise în anul 2009!)