Ilustrarea acestui articol prezintă Cusătura tradițională românească ”Poiana Uzului, satul de sub ape”
Publicarea în seara de 3 februarie (când municipiul Bacău s-a confruntat cu lipsa apei potabile datorită unei avarii la Barajul de la Poiana Uzului), a unui articol semnat de Carmen Elena, scris cu o dragoste arzândă de meleagurile sale natale, din locul unde a fost realizat barajul, a adus la AMPRENTA DE ONEȘTI ”o flacără nestinsă”! Autoarea articolului, Carmen Elena, ne-a mărturisit că ”din câteva picături de apă curse pe țeava de la robinet au fost adunate toate cuvintele” dar prin gândurile și comentariile exprimate câteva zile în șir acest site oneștean ”a ars la puterea marii suferințe indurate” de oamenii care au trăit calvarul strămutării, din satul Poiana Uzului în diferite zone ale Dărmăneștiului și a făcut cunoscute numeroase opinii ale celor ce înțeleg altfel întreaga situație. Rezumăm azi o parte din aceste atitudini, mulțumind că prin astfel de articole AMPRENTA DE ONEȘTI scoate la iveală gânduri și puternice trăiri păstrate în adâncul sufletului.
Răsfoind volumele monografice rămase de la prof. Vasile Alexa, el însuși născut în Poiana Uzului colaboratoarea AMPRENTEI DE ONEȘTI, doamna Carmen Elena (a cărei mamă a locuit în zona unde a fost albia râului), ne aduce mai multe date istorice despre aceste meleaguri. Ea ne-a declarat: ”Satul Poiana Uzului, mica depresiune intercarpatică, a fost așezat la poalele Munților Nemira, pe Valea Râului Uz, în aval de Pasul Uz, în trecătoarea ce traversează Carpații Orientali de la Est la Vest. Așezarea are un trecut îndepărtat, iar vechimea sa este sugerată și dovedită de faptul că sătenii au transmis, din generație în generație, denumiri de locuri precum și datini și obiceiuri, care reprezintă informații despre trecutul și evoluția lor. Construirea bisericuței creștin ortodoxe, Sfânta Parascheva, între anii 1762-1777 dovedește că Poiana Uzului era o așezare veche, populată de români ortodocși. Atestarea cu documente a satului este făcută prin actele pentru împroprietărire <<la Poiana în sat>>, din 1864, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a împroprietărit la Poiana Uzului 40 de clăcași, căci așa erau numiți locuitorii după semnarea zapiselor de la 1806 și din 1832, prin care erau stabilite obligațiile de clacă ale poienarilor. Aceștia au fost împroprietăriți cu o parte din fostele lor fânețe și pășuni, stăpânite de strămoșii lor până la 1806, restul rămânând boierimii de la acea vreme. La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX își fac apariția, în satul Poiana Uzului, persoane străine locului, în ținute vestimentare deosebite. Unii nici nu vorbeau bine românește. Mai târziu, poienarii au înțeles că noii veniți erau cercetători ai solului și subsolului zonei, dar și întreprinzători care, încurajați de către legile românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea s-au concretizat prin înființarea unor fabrici în zona satului. Cu toate că sătucul Poiana Uzului era așezat pe traseul Trecătorii Uz, având deschidere către tot ce era nou, în sat se practica o gospodărie naturală închisă, până în ultimii ani de existență a acestuia. În satul Poiana Uzului, factorii care au marcat viața oamenilor au fost familia, biserica și școala. Cel mai mult se mândrea această așezare cu oamenii ei, personalitățile, eroii și instituțiile sale. Poienarii au trăit în respect față de tradiții, obiceiuri, datini și sărbători dar și față de educație. Școala primară din satul Poiana Uzului s-a înființat în anul 1902 și a funcționat 67 de ani, până în anul 1969, când satul a fost strămutat”.
Atinsă de această durere până în străfundul sufletului, Carmen Elena a mai menționat:”Amplasarea geografică a satului Poiana Uzului, în Pasul de pe Uz, prin care se puteau traversa Carpații Orientali, a făcut ca satul să fie călcat din timpuri străvechi. Au trecut pe aici populații preistorice în mișcare, au trecut romanii în intențiile lor de a ocupa teritoriile dacilor liberi, au traversat prin această Vale năvălitorii barbari din mileniul I, toți producând distrugeri, jafuri și suferințe. Una dintre cele mai mari suferințe, produsă locuitorilor de la Poiana Uzului, a fost cauzată de Primul Război Mondial, mai ales cele 15 zile de război cumplit și 7 zile de ocupație din octombrie 1916. În acele momente grele, bărbații de la Poiana Uzului au fost chemați la arme, iar restul poienarilor, fiind locuitori pe graniță, au fost refugiați, cu turme și cirezi, cu ce au putut lua în căruțe (cei care aveau), cu buccele și rucsaci, în convoaie lungi au fost duși și salvați din calea inamicului. La data de 2 octombrie 1916, inamicul a intrat în satul Poiana Uzului. În 1917-1918, pe rând, poienarii se întorc acasă. <<Acasă>> nu au mai găsit nimic, pentru că în cele 15 zile de război, din care 7 de ocupație, satul a fost ars complet. La întoarcere, atât de sfârtecat era terenul de bombele explodate, că nimeni nu mai recunoștea fostele gospodării. Singurul rămas în picioare, după bombardament, a fost un nuc, după care poienarii și-au reconstruit tot satul.”
Calvarul vieții la Poiana Uzului a fost și mai crunt, doamna Carmen Elena mărturisind: ”Nici nu s-au terminat bine din sat semnele Primului Război Mondial, rețelele de sârmă ghimpată, arme, muniție neexplodată și tranșee și iată că norii negrii ai celui de-al Doilea Război Mondial și-au făcut apariția peste Satul Poiana Uzului. Poienarii au fost obligați să-și văruiască în alb toate gardurile și să-și camufleze geamurile. În august 1944, viața satului Poiana Uzului a fost întreruptă de Al Doilea Război Mondial, la numai 28 de ani de la prima conflagrație mondială. Poienarii, câți mai erau acasă, femei, copii, bătrâni au fost nevoiți să-și ascundă principalele lucruri, să închidă gospodăriile, să ia cu ei strictul necesar de haine, alimente și vitele și să se retragă în munți. Satul a rămas pustiu. În septembrie 1944, după ce au trecut armatele sovietice, poienarii au revenit acasă. În al Doilea Război Mondial au trecut peste satul Poiana Uzului trupele germane, în retragerea lor disperată, apoi au trecut trupele sovietice vijelioase cu tancuri și tunuri, cavalerie și multă infanterie, cu căruțe trase de cai. La toate acestea, s-au adăugat seceta și foametea din 1945-1946. Obosiți și plictisiți, îndoliați de pierderea celor dragi pe câmpurile de luptă, părăsiți de lume și de stăpânire, locuitorii satului Poiana Uzului și-au reluat gospodăria tradițională, agricultura și creșterea animalelor. S-a reluat gospodăria naturală, închisă, care a salvat dintotdeauna viața în așezarea din mica depresiune de pe Uz, Poiana”. Carmen Elena, ai cărei strămoși făceau pază pe coastă, pe vremuri Spiridon Milea fiind Căpitan de plai, a pus în lumină și cea mai tristă perioadă a satului Poiana Uzului: ”După anul 1960, viața liniștită și siguranța locuitorilor de la Poiana Uzului au fost puse sub semnul întrebării. Nimeni nu spunea de ce se cercetează, de ce se sondează în zonă de către Institutul de Cercetări Geologice și Geofizice București? Mai târziu s-a aflat că, în zona numită Pivniceri, se va construi un baraj înalt de 100 de metri. Satul va fi strămutat și pe locul lui se va crea un lac mare cu apă potabilă și industrială pentru aprovizionarea orașelor de pe Valea Trotușului și Bacău. Vestea strămutării satului a fost primită și apreciată diferit de locuitori. Unii, cu toată durerea strămutării, se bucurau de ideea de apropiere de locuri de muncă noi, spital, liceu, calea ferată. Alții, dimpotrivă, apreciau libertatea, liniștea, pășunea, apa și pădurea, mediul ambiant din microdepresiunea Poiana Uzului și nu au acceptat dezrădăcinarea. După ce s-a decis strămutarea, după 1962, nimeni nu a mai construit și nu a mai amenajat nimic în gospodărie. În jurul anului 1968, Poiana Uzului părea un sat părăsit, cu garduri vechi, dărâmate, case nevopsite și nevăruite. Locuitorii erau foarte îngrijorați și nemulțumiți pentru că li se promiteau prea puțini bani și ajutor pentru demolare, transport și reconstrucție și, în special, o suprafață prea mică pentru amplasarea gospodăriei. Anul 1969 a fost un an ploios, care a produs locuitorilor de la Poiana Uzului emoții, le-a impus multă trudă și eforturi deosebit de mari. Câțiva nici nu le-au putut suporta și au sfârșit trudind. Cu eforturi deosebite, cu suferițe, cu muncă și răbdare satul a fost strămutat și refăcut în anii 1969-1970 și următorii în noul amplasament, la Dumbrăvița, Boiștea, Dărmănești”. Menționăm că Barajul de la Poiana Uzului se află construit în zona unde era o stâncă foarte mare – ”Masa Talharului”. Și vechiul han Poiana Uzului se află construit tot pe acea stâncă, în apropiere în pădure fiind formațiuni stâncoase foarte interesante.
Românul, legat de glie…
Multe au fost ecourile articolului publicat în seara târzie de 3 februarie, răspândit pe mai multe pagini ale rețelelor de socializare (inclusiv pe pagina Grupului Valea Trotușului – România, unde a avut multe zeci de viziualizări).
Poienarul Fane Milea a menționat: ”Satul Poiana Uzului a fost << șters de pe hartă>> la propriu de 3 ori și de doua ori poienarii sau întors și l- au refăcut. Se pare că se reface și a treia oară (acum, spre coada lacului – nota noastră), doar că acum sunt și persoane venite din alte locuri și cel mai probabil va deveni o mică stațiune de munte! Când au fost forțați să se mute li s-a promis la poenari că vor avea apa gratis la robinet pentru totdeauna, dar nu s-au mai ținut de promisiune autoritățile de atunci!” Carmen Elena evocă clipele triste povestite de mama sa:” Avea 10 ani și a dormit în grajdiul de pe Răchitiș până a venit frigul, doar să nu plece de acolo. O aduceau în satul nou, ea iar fugea la Poiană și tot așa până a venit toamna și a trebuit să meargă la școală!” Ea mai notează:” Pământul de la Dărmănești este pământ sfânt. El a fost sfințit cu lacrimile, suferințele și sângele celor care s-au jertfit acolo de-a lungul nu zecilor, sutelor, ci miilor de ani și nu trebuie batjocorit de nimeni în viața asta! În lutul ăla de acolo s-au contopit strămoșii noștri. Ei sunt acolo, nu au plecat nicăieri! Toate lacrimile poienarilor sunt adunate în barajul de acum!” Florin Boșoteanu, cunoscut prospector al istoriei de pe meleagurile Văii Trotușului a transmis mesajul: ”pe lângă sacrificial familiilor strămutate din satul Poiana Uzului, nu mulți cunosc câți soldați și-au pierdut viața chiar în acele locuri în Primul Război Mondial”.
Fost maistru chimist la SC Chimcomplex SA Borzești, Gelu Belcescu a ținut să menționeze: ”Nimic nu se construiește fără sacrificii! Au eliberat locul și s-au mutat în altă parte, pe parcurs au avut de câștigat mii de oamenii. Locul unde era amplasată Platforma petochimică Borzești, circa 1000 ha a fost devastată de dulcea democrație și au rămas fără o pâine pe masă zeci de mii de oameni, care plâng și astăzi – tineri, bătrâni și copii… Unii au luat calea pribegiei și au plecat în străinătate dar au lăsat în urmă un oraș distrus, fără prea multă perspectivă . De la Ghimeș la Adjud, toți lucrau la Borzești și mă întreb, cine au pierdut sau câștigat, cei din Poiana Uzului ori cei de pe Valea Trotusului?”
Un mesaj deosebit a ajuns din… Paignton (un orășel din Anglia), de la comăneșteanul Laur Ionel Comanac, care a menționat:” Românul a fost legat de glie, de locurile natale și de portul lui strămoșesc, de aceea cred și în literatura noastră unele dintre cele mai reușite opere literare tratează și descriu aceste subiecte… Este greu să te rupi de locul copilăriei și a strămoșilor tăi pentru a fi strămutat în altă parte, dar și mai greu să-ți iei lumea în cap și să ajungi prin alte țări ca după distrugerea economică a României!” Puțin ironic, aceeași tristețe a exprimat-o și comăneșteanul Fănel Trifan – ”Stau pe Mediterana; aici am apă de trei feluri…potabilă, industrială și din aceea sărată… câtă vreau!”
CEI PE CARE ÎI IUBIM ȘI NU MAI SUNT UNDE ERAU, SUNT PESTE TOT UNDE SUNTEM NOI!