Cartea „Așa se scrie istoria” nu este o construcție literară. ci o mică expoziție personală de cioburi, fragmente și piese disparate. Operatia de restaurare a întregului, ce ar fi presupus mult ipsos pentru umplerea golurilor sau fisurilor unor „piese” o las in seama cititorului cu gust și aplicațiune pentru ceea ce s-ar putea numi arheologie socială. În ce mă privește; am  intenționat să ofer în primul rînd fapte, ceea ce nu înseamnă  că în unele note de jurnal lipsește  inevitabilul  coeficient  de  subiectivism.

În final o precizare privind oamenii, numele invocate. Toate cîte apar sint reale. Le-am redus la inițiale doar în cîteva cazuri, cînd vorbele și faptele depășesc caracterul (dar nu și responsabilitatea!) persoanei, definind o categorie sau un aspect generalizat. În astfel de situații evocarea nominală a unui ins  oarecare, viu sau mort, nu – și mai are rostul. De altfel a personaliza nemernicia presupune a-i conferi o atenție pe care n-o merita. Cît privește sentința  latină <<despre morți numai de bine>> îi prefer alta: <<despre morți numai  adevărul>>.

O mențiune specială: chiar dacă nu-l numesc prea des, un om este omniprezent în această carte, începând chiar din titlu. Este vorba de Unchiul, Gheorghe Cahu. de la care am învățat ceea ce toate școlile prin care am trecut nu au putut să -mi  ofere. Cine era el? Fost avocat, fost combatant pe frontul antibolșevic, rănit la Cotul Donului, fost pușcăriaș (politic, deși nu a făcut decît propria politică), constructor… pe șantierele patriei admirabil luptător pentru libertatea individului, în primul rînd aceea de a gîndi și de a-și spune opinia  cu  voce Tare, cu orice  risc.       Gheorghe   Drăgan

GĂSIREA    ADEVĂRULUI

Luând o distanță considerabilă față de evenimentele istorice care au marcat puternic ultima parte a secolului al XX-lea pînă în anii ’90 și ca un ecou consistent și anii ce au urmat, ne găsim totuși în fața unui asalt impresionant de fapte, mărturii și actualizări care ne certifică, de fiecare dată, că istoria ,,epocii de aur” nu e nici măcar pe punctul de a se fi încheiat. Istoria încă se scrie chit că nu se mai face la cald, ci devine o formă retrospectivă de actualizare, condensată în ineditul unor documente, scrisori și mărturii, recuperate pentru a umple golurile ce marchează o perioadă totuși incertă. După ’89, cînd adevărul oficial se divide într-o multitudine de adevăruri individuale, istoria devine proiecția unor numeroase microistorii particulare, nu de puține ori mai grăitoare ori mai credibile decît amploare fundalului.

Teribila preocupare de a găsi adevărul, așa cum se individualizează el astăzi, rămîne în acest moment reflexul unei întregi societăți care a cunoscut, pînă și în cele mai intime sectoare ale vieții, teroarea regimului. În numele adevărului este scris și publicat și ultimul volum al scriitorului Gheorghe Drăgan, ,,…așa se scrie istoria!”, o reeditare a unei variante apărute inițial în 2003 la Institutul European, față de care autorul găsește necesar să aducă o serie de completări și revizuiri care să așeze lucrurile și faptele în marginea singurului crez personal postulat în rîndurile cărții: adevărul. ,,Cum s-ar zice, istoria nu este așa cum o scrie unul sau altul, ci cum se scrie ea însăși, în șirul nesfîrșit de fapte. Citești adevărata istorie cercetînd acțiunea umană. Cu răbdare, cu atenție, cu patimă de analist” (p. 182). Patimă de analist, verticalitate și spirit neobosit de investigare dovedește și autorul atunci cînd concepe proiectul unui volum gîndit ca o colecție pestriță, neobișnuită și impresionantă de mărturii din cele mai diverse, aflate sub eticheta unui timp precis (1944-2012), plin de anomalii, al perioadei comuniste de la început pînă la finalul acesteia, și dincolo de ea, urmărind ecourile postrevoluționare din ultimii ani. ,,Documentarul”, după cum îl numește autorul, condensează notații zilnice, obișnuite, de jurnal, care surprind timpul cotidian sub aparenta lui coerență socialistă, comentarii ulterioare nuanțate de raționamentul lucid și critic al autorului, mărturii străine consemnate cu diverse prilejuri, o colecție prețioasă de documente din arhivele personale sau oficiale redate în facsimil, fragmente epistolare semnificative, secvențe scurte de divagații, piste diverse pentru meditații, întrebări, răspunsuri, presupuneri și frămîntări. Un tumult neobosit de fapte și evenimente, o frămîntare continuuă străbat întreg volumul unui autor, care dincolo de activitatea sa literară și critică propriu-zisă, de poet, prozator, critic și istoric literar, înregistrează și o experiență remarcabilă în domeniul jurnalistic, al presei scrise și audio-vizuale, începînd chiar din anii ’70, prin activitatea susținută la Editura Junimea. Spiritul de investigație al jurnalistului recompune, așadar, o epocă cu dorința de a o expune ca atare, fără menajamente și fără afectare, întocmindu-i dosarul complet de probe și mărturii, documente și fapte, acuzații și sentințe. Volumul devine o investigație istorică luată pe cont propriu, un proces în desfășurare, asumat și conștient, o colecție de probe și mărturii, ca o datorie a celui care a avut nenorocul să fie parte din nefireasca istorie comunistă. Iar de aici răsar cele două temeri majore ale aceluiași care și semnează prefața primei ediții a cărții: pe de o parte încercarea de a rezista tentației de a romanța (,,Cartea nu este o construcție literară, ci o mică expoziție personală de cioburi, fragmente și piese disparate.” – p. 9), iar pe partea cealaltă, teama de a nu ieși de sub autoritatea adevărului istoric.

Păstrînd același principiu cronologic de ordonare a materialului, volumul reeditat în 2018 reunește de data aceasta două părți consistente, cea de-a doua reprezentînd, de fapt, elementul de noutate al cărții. Addenda înregistrează o serie de completări, revizuiri și comentarii suplimentare la evenimentele deja consemnate în prima variantă, semn că autorul nu doar că a continuat cercetările și în perioada ulterioară primei publicări, dar acesta a și inițiat un proces de reinvestigare și revizuire a arhivei personale deja existente. Același lucru are loc și în cazul secțiunii de documente în facsimil, în timp ce alte două noi secțiuni sînt inaugurate cu ocazia acestei ediții. Este vorba despre întocmirea unui indice de materii și al unui indice de nume. Ceea ce rămîne ca aspect general pentru întreg volumul este, totuși, caracterul său fragmentar. Autorul recurge la un soi de reinvestire a acestui model neunitar ca la un fel se supapă de eliberare din țesătura neîndoielnic subiectivă a faptelor și a evenimentelor trăite. O istorie narativ coerentă, devine, în fond, o istorie personală, contaminată, care predică și se predică, topindu-se într-un flux ce riscă să se repete și să reia, în ecou, marele discurs istoric național. De aceea, nu la o istorie ce mizează exclusiv pe evenimențialul major consimte autorul Gheorghe Drăgan, ce pornește pe urmele marilor acțiuni-cheie ale instaurării și menținerii sistemului comunist la noi, ci el restabilește, în măsura în care conservă fundalul istoric major (instaurarea guvernului comunist, începerea colectivizării, acțiunea Securității, decretele ceaușiste etc.) o epocă și un mentalitar colectiv reflectat într-o colecție impresionantă de glume de epocă, anecdote tematice și producții lingvistice autonome, unele desprinse azi de context și intrate în circuitul larg al vorbitorilor. Există, în acest sens, un adevărat ,,folclor” comunist pe care autorul îl integrează în cuprinsul cărții și care, deși pentru început poate fi privit ca un surplus al materialului documentar, el poate să constituie, în unele privințe, adevărata carnație a scheletului evenimențial. Cu un umor și o ironie de netrecut cu vederea, autorul strecoară cu diverse prilejuri sloganurile care circulă sub acoperire în epocă: ,,Nihil sine pila magna cum propteaua”, ,,Cu cît mai rău, cu-atît mai bine” ori altundeva, ,,Decît mult și fără rost / Mai bine puțin și prost!”, pentru a încheia cu glorioasele versuri la loc de cinste în ,,noul folclor”: ,,Afară-i frig, în casă-i frig, / Deschid ferestrele și strig: / – Îți mulțumesc, partid iubit, / Mă m-ai călit!”. Cu aceeași scrupulozitate autorul consemnează, la un moment dat, o listă de perle pe care acesta le strînge din diversele discursuri ceaușiste: ezistă, secoritate, tutulor, realimente, în gineral – sînt doar cîteva. În aceeași manieră apar și cîteva colecții de stereotipuri și eufemisme ale epocii (,,epoca de aur”, ,,cooperativa «Munca în zadar»”, ,,cooperativa «Ochiul și timpanul»”, ,,revoluția agrară” etc.), dar și un minidicționar al gastronomiei din perioada ,,de aur” a istoriei noastre naționale (adidași – copite de porc, calculatoare – capete de porc, frații Petreuș – ,,doi pui vineți, ce intră în rația lunară, luată pe cartelă”). Există, de altfel, secvențe aparte de glume sau anecdote care condensează ficțional și aluziv realitățile sociale improprii. Între acestea, gluma cu Ițic și rabinul, spre exemplu, sintetizează în anii ‘80 într-un mod desăvîrșit, care refuză orice alt fel de comentariu suplimentar, situația locuințelor socialiste, tot mai mult proiectate urmărind principiul cantității în detrimentul calității, al economiei de spațiu în detrimentul funcționalului. Astfel, cînd Rabi se plînge de spațiul prea mic alocat celor șapte persoane care locuiesc în apartamentul său, Ițic îi recomandă să găzduiască, pe lîngă membrii existenți, și o capră. A doua zi, cînd Rabi simte deja că este în pragul clacării, prietenul său îl îndeamnă pe acesta să renunțe la ultimul găzduit, fapt care îl determină în cele din urmă pe Rabi să exclame cu mulțumire: ,,Rabi, mulțumesc, îți sînt recunoscător, acum se mai poate trăi!” (p. 98). Acesta este de fapt mentalitarul unei generații crescută și educată în marginea a ceea ce autorul numește la un moment dat, ,,înțelepciunea supunerii” (p.199), devenită o modalitate de adaptare, o soluție de compromis în fața absurdului epocii. Interesante sînt, în acest sens, scurtele secvențele ce fundamentează dimensiunea eseistică a volumului, în care se dezvoltă așa-numita ,,teorie a filozofiei tragicomicului existențial” la români: ,,Pentru că nu puteau accepta că au ajuns să moară de foame, de frig și de dor de libertate, românii (nu toți) au ajuns să moară de rîs” (p. 267). Rîsul ca neputință și ca salvare, devine, în alte circumstanțe, umor masochist (p. 106), cu alte cuvinte, o dureroasă și ,,fericită” aparentă eliberare de sub jugul traiului în nedreptate, pînă la trezirea de pe urmă a ,,demnității revoltei”. Radiografierea epocii rămîne, de fapt, în volumul scriitorului Gheorghe Drăgan o radiografie devenită  prioritar una a Iașiului din perioada comunistă, și mai mult decît atît, a Iașiului cultural din această vreme. Aspecte interesante din ,,cîmpul muncii” culturale din perioada 1950 – 1989 țin prim – planul multor pagini, în măsura în care autorul lucrează în toți acești ani în redacția cîtorva reviste ieșene însemnate, iar în perioada 1970 -1990 ocupă un post în cadrul Editurii Junimea din Iași. Galeria de clișee din domeniul producției de carte și din cel al culturii, în general (propaganda prin cultură, cenzura, presiunea ideologică, turnătoria, șantajele, cultivarea limbajului de lemn etc.), reapare pe fundalul unor cazuri particulare de care autorul ia cunoștință prin alții, sau alteori prin propria experiență. Printre figurile poeților comuniști care marchează copilăria elevului din anii ’50 (A. Toma, M. Beniuc etc.), semnificative rămîn amintirile și mărturiile pe care autorul le consemnează în legătură cu cîteva nume importante ale literaturii noastre: Marin Sorescu, Zaharia Stancu, L. Blaga, Geo Bogza, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Dan Laurențiu, I.D. Sîrbu și alții. Mărturii de culise lasă autorul referitor la publicarea cîtorva volume de referință. Controlul impus de Securitate și cenzura aspră împiedică în 1984 apariția volumului de proză ”Cetatea scufundată” a poetului Mihai Ursachi, caz precedat de istoria apariției volumului ”Povestiri petrilene” al lui I. D. Sîrbu, moment în care redactorul acestuia, însuși Gheorghe Drăgan, este acuzat de neglijență și propus pentru concediere pe motivul cuprinderii în volum a povestirii ”Crucea”, a cărei aparent misticism nu trece prea ușor de vigilența unuia din tovarășii care supraveghează politic – ideologic cărțile publicate de Editură. Schimbările în domeniu culturii sînt surprinse și cu alte ocazii, cînd autorul realizează lista de căpătîi a ,,instrucțiunilor” primite de edituri în decursul anilor: cuvinte înlocuite (,,neatîrnat” înlocuit cu ,,independență”), expresii eludate (ca ,,rezolvarea problemei naționale”), evitarea unor genuri (jurnalul de călătorie, interviul), vigilență în ceea ce privește titlurile, interzicerea reeditării volumelor aparținînd autorilor în viață, dar și a citării autorilor aflați în exil. Literatura în comunism devine, fără îndoială, o formă de rezistență în fața unui regim care lucrează într-o singură și unică direcție. Văzută în acest fel, literatura își caută propriile strategii de luptă. Rezistența pasivă, rezistența ,,activă”, rezistența trucată și rezistența eroică sînt cîteva forme ale scriitorilor de a se pune în gardă și de a dezaproba în scris realitățile socio-politice de la această dată. În acest sens, un loc important acordă autorul jurnalului, o formă ,,eroică” de opoziție prin care scrisul devine, susține acesta, ,,o mărturie deschisă, directă prin învingerea fricii și acceptarea jertfei” (p.145). Reproșul personal al autorului vine, însă, tocmai de aici: ,,Îți spun cinstit: nu am avut curajul să țin un jurnal, cu consecvență și asumîndu-mi riscul. Am făcut scurte notații în agende (uneori criptice, că azi nu le mai pot descifra) ori pe fișe risipite în plicuri. Am notat în memorie fișe, idei, anecdote, discuții. De aceea pe unele le-am redat cu aproximație” (p. 178). Un ,,jurnal” impropriu, eteroclit, fragmentar, se naște totuși, ca rezultat al modului în care autocenzura funcționează și la acest nivel. Fragmentarul devine un mijloc, o soluție, o ultimă soluție, un altfel de mod de a scrie istoria, conservînd și salvînd, în maniera în care se mai poate, trecutul așa cum a fost. Fără prea multe condiționări, ,,lașitatea” din relatările sale, pe care autorul și-o reproșează în epilogul primei părți, rămîne marca unui timp și a unei epoci, posibil de compensat într-o singură manieră: făcînd din istorie o datorie, sortită sieși pentru a investiga, indiferent de condiții, (propriul) adevăr(ul). Și tocmai în acest punct își găsește ,,documentarul” lui Gheorghe Drăgan resorturile adînci ale propriului său demers investigator. Căci dincolo de actul de justiție, dincolo de imputări și acuze, dincolo de dorința de a discerne răul, urîtul, absurdul și ilogicul de restul istoriei, se păstrează un fond de o cu totul altă valoare, pentru că există, în adîncime, un adevărat cult al strămoșilor și un foarte puternic sentiment al coeziunii de familie care străbate întreg scrisul lui Gheorghe Drăgan. Cîteva figuri de marcă se înalță deasupra evenimentelor și veghează din umbră în permanență conștiința scriitorului: părinții, vărul ALECU, profesorul Dan Protopopescu, fratele Mihai Drăgan și mai înainte de toate, Unchiul Gheorghe Cahu cu povestea sa dramatică, căruia, de altfel, autorul îi închină întreaga lucrare. Și nu întîmplătoare majusculele, căci istoria comunismului înseamnă, înainte de toate, drame individuale nesfîrșite, istorii mici, trăite și scrise pe cont propriu ca o datorie reciprocă a noastră, a tuturor, a unora față de alții.    Articol  de  Dana Raluca  SCHIPOR, [„Convorbiri literare”, nr. 3 (279), martie 2019]