Considerații la o mult așteptată lansare de carte!  Această  lansare a avut loc la  7 iulie 2016, la  Casa de Cultură  a Sindicatelor din Onești

 

 

 “Colecționarul de iluzii” este o carte de pus la rană, o rană de iubire, de singurătate, în care poeziile sunt “flori de ametist” (vezi poezia ”La ceas târziu”). De ce flori de ametist? Pentru că Amethystus, tradus din limba greacă, înseamnă nebăut (treaz), iar cristalul de ametist este un cuarț sticlos, translucid sau transparent, de culoare purpurie (regală) sau violet (bacovian), cu inserții (scântei) transparente sau albe. Grecii credeau că această piatră aduce dragoste și fericire, vindecând beția, prevenind intoxicația de orice fel. Legenda ametistului ne spune că o tânără fecioară, de o rară frumusețe, pe nume Amethysta, a respins atenția acordată de zeul vinului Bacchus, exprimându-și dorința de a rămâne pură și curată. Pentru a-i garanta această dorință, Diana, zeița vânătorii, a Lunii și a nașterii, a tranformat-o pe fecioară într-o statuie de cuarț. Impresionat de devotamentul ei, Bacchus a turnat vin peste această statuie dând astfel pietrei o nuanță violet.

Astfel am înteles că poetul Ion Moraru, un veșnic adolescent îndrăgostit, nu este un “colecționar de iluzii”, ci mai degrabă un colecționar de vise (“eu am vrut pe toate să le fac” – Risipire) și speranțe  neîmplinite (“speranța ce-a cuprins nemărginirea” – Ca un val), un om treaz, conștient, trecut prin beția unei iubiri neîmpărtășite (“De ce inima mi-e tristă?/ De ce sufletul mă doare?” – Ca un val). Cartea ne vorbește despre îndrăgostitul  care cu “melancolia stă iată la masă” (Nocturnă) așteptând  permanent “pasărea cu glas de fată” (Ascensiune).

   Adevărul singurătății absolute a poetului Ion Moraru răzbate din versurile “Simt sufletul cât e de amar / când nimeni nimic nu iți cere …” (Cântă, cobzare). Noi, prietenii săi, vinovați vom fi mereu, căci n-am cerut nimic de la domnul Ion Moraru și l-am lăsat însingurat (“pe unde treci simți cum petreci / clipele-n tristă-nsingurare …” – Duc codrii). Dar el, din prisosul trăirilor sale interioare, ne-a dăruit o carte de poezii în care “mii de cuvinte împovărate / se desfac în șoapte și plâng” (Nemărginire), a căror titluri, doar ele insele, fac poezie, fiind asemeni unor pseudo-haiku-uri:

Cu puterea gândului,

am adunat

un cuvânt.

Poduri de vise,

cărare și drum…

**

  Cartea domnului Ion Moraru cuprinde 60 de poezii (sugerând desigur o vârstă rotundă a maturității sale poetice), majoritatea cu 2 – 4 strofe (catrene), scrise în versuri cu rimă albă, împerecheată sau încrucișată. Coperta cărții sale sugerează și ea sărbătorirea unui eveniment major din viața poetului, o aniversare de inimă, cu artificii (“Mii de scântei se-mprăștie, …”, scântei din suflet, ce niciodată nu s-au stins – vezi poezia Nedumerire). De remarcat titlurile poeziilor, scrise toate cu majuscule, semn că ele încă contează pentru autor și nu sunt doar literatură de sertar.

Dacă la Eminescu, iubirea este ca o ascensiune astrală, la Ion Moraru ea este descendentă, plină de o îndelungată așteptare sfâșietoare (“o lacrimă dintr-o apocalipsă/  striga mereu numele tău” – Mă fac pământ). Într-o manieră personală Ion Moraru se adresează eului nostru sensibil, cel care percepe lumea prin simțuri, trăirile  ”Colecționarului de iluzii” fiind precum ale unui Icar aflat într-un permanent zbor planat, care niciodată însă nu ajunge la destinația dorită, finală, a zborului său (“Să cred că am tot ce am vrut – / Un vis ce-a luminat teluric …” – Să iți fur noapte un sărut). Cu precădere “personajele” poeziilor sale sunt: macrocosmosul – natura înconjurătoare, microcosmosul – spațiul sufletesc al poetului și un al doilea microcosmos (întrepătruns cu primul) – spațiul sufletesc, de neînteles, al ei, al muzei poetului (vezi si interogația  “O fi pe lume o poveste  oare/  cu-o fată lacrimă – a lui Dumnezeu?” – Nedumerire)

 “Am adunat” – prima poezie din carte, este desigur o poezie –  definiție a intregului volum, poezie care este o punte între carte și cititor, între poet și cititor, vorbindu-ne despre “omul ce sunt” – jurnalistul cotidianului, Ion Moraru si “omul ce cuget” – poetul trăirilor personale, Ion Moraru, despre durere și speranță, despre patimă și lacrimă.

  La categoria “poezii care mi-au plăcut cel mai mult” și care s-au potrivit cel mai mult sufletului meu de simplu cititor, trebuie să amintesc mai bine de jumătate din titlurile cărții: ”Am adunat”; ”Poduri de vise”; ”Cărare și drum”; ”Singurătate”; ”Acum”; ”La ceas târziu”; ”Cer vieții dobândă” (o radiografie interioară). Dar și  ”Nocturnă”; ”Ascensiune”; ”Pe drum”; ”Cântă, cobzare”; ”De dragoste”; ”Noaptea doboară”; ”Toamna”; ”Sub gene”; ”Apus”; ”Pașii” (o poezie pozitivă); ”Tăcere”; ”Scrisoare” (ca un adio definitiv); ”Tristețe”; ”În așteptarea înserării”; ”Nedumerire”;” Flux”; ”Ca un val”; ”Bună ziua”; ”Basarabia”; ”Tu, Bucovină”; ”Cândva”; ”Val”; ”Azi”; ”Să îți fur noapte un sărut” (final de carte, finalul unui vis neuitat și neîmplinit).

Asemeni unui poet simbolist, în poeziile sale, Ion Moraru ne vorbește  despre o realitate în care toate se confundă și-și răspund (vezi Charles Baudelaire – Corespunderi: “parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspund”). În frumoase versuri, pline de muzicalitate, ritm și armonie, în imagini vagi fluide, fără contur precis, Ion Moraru face corespondența dintre elementele naturii și stările sale sufletești, exprimate liric, accentuând  starea deprimantă, perpetuă, a eului  îndragostit din poeziile sale: “Prin umbra orașului mai vâslesc / neîmplinite visele dintâi …”  (Prin umbra  orașului), “Au murit garoafele-n fereastră /  si uscate tot acolo stau”  (Tăcute, clipele), etc.

  Volumul sugerează viziunea pesimistă despre iubire a autorului (“Lacrimează ochii în iubire / cântec și ecou în mine  simt” – Sub gene), arătându-ne poziția ingrată a poetului însingurat la marginea societății, trăind  banalul cotidian (“viata-i frumoasă, e și haină,/ cu drumuri și multe poteci.” – Cânta, cobzare), abandonat de iubită (“De-ar fi să te zăresc o clipă / eu aș mai aștepta un veac” – Scrisoare), fără norocul  să  traiască  veșnic  într-o iubire – ispită perfectă, mult dorită cândva, acum iluzorie  (“și ne-o amăgi  spre a ne căuta/ și ne-o despărți  spre-a nu ne mai uita” -Mai lasă, iubito).  În vreme ce Bacovia ne arată ale sale “flori de plumb”, Ion Moraru este  fascinat de  “flori de ametist”. Autorul manifestă  astfel preferința  pentru culorile mai puțin întunecate, promovând “audiția colorată” cu corespondent în plan afectiv, utilizând  motive de factură simbolistă: ploaie; verde pal; pădurea mută; nori; miezul nopții; negru; seara; întunecimea nopții; luna tăcută; cenușa; ziua sumbră; frunze galbene; toamna; copacii – ”torțe stinse”; nămeți; umbra orașului; garoafe uscate; casa pustie; apusul. Mai sunt și  alte imagini:” cerul s-a închis”; ninge; fulgi reci; frig; copaci cu trena arsă; talazuri negre; valuri surde; vântul; lumini de opal; lumina tristă; apusul sumbru; etc.

  Totuși, opus lui George Bacovia, poetul Ion Moraru cultivă un pesimism amestecat cu speranța și o tristețe oricând  reversibilă, doar  ea să fi vrut. Ea, iubita fără nume (vezi Ah! Seramina), subiectul pasiunii poetului și muza acestei cărți, este singura care apare în tonuri mai pozitive, prin cuvinte, epitete și metafore drăgăstoase, nuanțate  de  speranța unei reveniri la clipa când “vinul logodnei fierbe” (Timp al împăcării): ”roua verde a genelor ochilor tăi”; ”lacrima ta, copilă”; ”privirea ta”; ”părul tău lung”; ” pleoapa ta”; ”trandafirul chipului gingaș”; ”parfumul tău”; pașii tăi”; ”dulcele tău surâs”; ” drag cu drag”;”în  rochie de nea sclipind”; ”zâmbetul mai trist”; ” calda voce a sufletului tău”; ”tu erai marea”; ”șăgalnică  privirea ta”; etc.

***

  Timp de o lună de zile am purtat cu mine cartea “Colecționarul de iluzii”, răsfoind-o și citind-o de mai multe ori (asemeni unui școlar care-și recitește, în vacanță, cartea favorită de aventuri), căci versurile poetului Ion Moraru, deși pline de imagini, sunt totuși greu de decriptat la o primă lectură superficială. Poezia sa ne oferă și acceptă o multitudine de sensuri, la descoperirea cărora cititorul colaborează cu poetul. Astfel, alungându-și propria singurătatea, dar și pe a noastră, Ion Moraru = Colecționarul de iluzii este alături de noi în fiecare din versurile sale.

Multumesc poetului Ion Moraru, pentru frumoasa surpriză dezvaluită  nouă  prietenilor  săi, pentru împreună  stare de  bine indusă de poezia sa, ce este precum “dulceața vieții  pusă cu  apă-ntr-un pahar / privind-o în tăcere, gândești că are har …” (Buna ziua).  Articol   scris  în anul  2016  de ing. Gheorghe Bogza (Onești)

 

Alăturăm acestor frumoase cuvinte  un poem scris de  George Vasile Filip, născut în 1939  la Tuzla, în jud. Constanța…El este fiul lui Pandele și al Floarei, strănepoată a  marelui poet Octavian Goga și din  anul 1979  este stabilit în Canada,  fiind printre fondatorii Centrului Cultural Român din Montreal..

… Cu mentorii mei

Te-nvăț  să zbori, mi-a zis un vultur

și m-a purtat pe piscuri dure

acolo nu aveau menirea

oamenii… viața s-o îndure.

Te-nvăț  curajul, mi-a zis Marea

și am  vâslit spre depărtări

dar n-am găsit  Lâna de aur

și nici prea blânde  dezmierdări.

Te-nvăț  să  cânți, mi-a zis izvorul

și-am  cântat … și-am  doinit

și astfel eu cu tinerețea

cu  plaiul meu m-am înfrățit.

Te-nvăț să taci, mi-a zis o stâncă

și m-a – nvățat… cum să nu tac

de- atunci, să aflu adevărul

luntre și punte eu mă fac.

Te-nvăț iubirea,  mi-a zis viața

și am iubit …și mai iubesc.

nu de iubire duc eu lipsă

ăsta-i păcatul  omenesc.

Te-nvăț poeme, mi-a zis dorul

și…precum norul călător,

prin patru  zările planetei

îmi duc poemele de dor.

Vino copile,  mi-a zis vârsta,

tutore aș putea  să-ți fiu

și i-am răspuns într-o oglindă:

Stimată doamnă…  e târziu…     Versuri de George Vasile Filip

*Din neștiute pricini  ale  internetului  literele  acestui articol  sunt mai mari!