Popas la răspântii de istorie… Ziua Europeană a Culturii Evreiești

Popas la răspântii de istorie… Ziua Europeană a Culturii Evreiești

11 septembrie 2022, o zi cu binecuvântări duminicale în care  pornesc în tihnă către Cimitirul Evreiesc din Moinești, pășind pe drumul îngust și suitor, din dorința de a onora invitația doamnei Mihaela Rusu, de la Fundația  LEOLAM, la evenimentul de cinstire a  Zilei  Europene a Culturii Evreiești.

Ajung cu anevoie și mă întâmpină pe partea stângă Parcul cu pini, iar pe partea dreaptă zăresc prin deschizătura unei uși un pâlc de oameni, într-o liniște neașteptată. Dinăuntru, vocea oratorului, deși moderată, răzbătea până la mine.. Intru, alăturându-mă auditoriului, și constat că are loc o incursiune genealogică cu descrierea unor fotografii, prezentare susținută în limba engleză! Îmi forțez grămăjoara de cunoștințe și ciulesc urechile: domnul care vorbește (Mike Cohn)  este un urmaș al evreilor care au locuit în această zonă. Fascinant!

Apoi  a luat cuvântul doamna Mihaela Rusu, timp în care îmi dau seama că în sală se află un grup de elevi însoțiți de o doamnă profesoară, cărora li se prezintă informații despre clădire și obiectele aflate în interior. Astfel, notez în carnețelul meu că  această construcție avea destinație de casă mortuară, că este împodobită cu mobilier recuperat încă din anii `80 de la vechile sinagogi ce au existat în oraș, iar în prezent mai există doar școala evreiască (care astăzi este Judecătorie) și două case în zona Găzărie care au aparținut evreilor moineșteni. Un domn, amintindu-și din copilărie, relatează că pe vremuri tot centrul orașului erau doar case evreiești.

Revenim pe firul istoriei, doamna Rusu precizând detalii despre marea evacuare a evreilor din Moinești la Bacău, în anul 1941, întâmplare tristă ce a dus la destrămarea comunității evreiești din zonă, deoarece puțini au mai revenit în Moinești. Printre cuvinte, constat că tonul întâlnirii este relaxat, se dialoghează cald, se povestesc crâmpeie din istoria trăită sau auzită de fiecare pe aceste meleaguri.

Trecem în cea de-a doua încăpere, mult mai bogată în mobilier, dar care conține și un dulap (destinat în trecut depozitării sulurilor de Thora), acoperit cu o perdea numită parohet (croită cu desene aurite), cea din urmă reprezentând un dar făcut de familia unui decedat, sinagogii (o practică ce înlocuia parastasele din cultul creștin). Elevii murmură, apoi se așază tăcere. Doamna Mihaela Rusu ne îndeamnă să punem întrebări și ne invită să luăm gratuit, dacă dorim, câte un calendar evreiesc. În lipsa vreunui vorbitor, îi adresez eu o întrebare, aflând astfel că doar în Bacău mai există comunitate de evrei, însă cimitire evreiești mai sunt și în Târgu-Ocna și Ghimeș.

Ne pregătim să intrăm în cimitir… Casa mortuară se vădește a fi precum un portal mistic/magic prin care pătrundem într-o altă lume. Coborând pasul pe iarba despletită, culeg spusele ghidului nostru, pe fondul unor șușoteli delicate: cimitirul este atestat încă din 1740, însă după marea evacuare a fost devastat de către săteni, mulți dintre ei zidindu-și scări și case chiar cu pietrele de mormânt. Există mai multe tipuri de morminte, iar în centrul cimitirului se află cele mai frumoase pietre funerare,  ce au aparținut oamenilor bogați. În acel spațiu solemn, ochii întâmpină o căsuță mică despre care ni se povestește că se numește știbil, adică un fel de cavou făcut de niște evrei habotnici din Botoșani.

Cobor, prin dreapta, către cimitirul vechi…Răsar forme, mărimi, colțuri și rotunjimi. Îmi pare un câmp de luptă mitic. O analepsă în cotidian: sub smalțul verde creator de umbră se odihnesc vieți trecute în morminte. Ascunse și vădite, pietrele funerare, drepte sau înclinate( de parcă, metafizic, o boare le-ar fi putut înclina), constituie o adâncă urmă a istoriei încrustată în timp.

Pașii mi-au curs spre vale, m-am retras. Căci, precum valurile mării, pământul acesta grămădit cu oase de om ridică și coboară priveliști. Iar valea se-ntinde posac, într-o liniște vagă, zgâriată tandru de greieri, și-n urmă, departe, un dangăt (ce capătă alură transcendentală) și-o gură de câine ce latră la vremelnicia vieții…

Pe lespezi înalte, înclinate, căzute stau melci, rădăcini, înfrățiri cu tulpini care se adaugă artei de piatră… Dincolo de a fi locuri de veci, mormintele sunt purtătoare de sculpturi- o artă dură cu măiestrie croită, eternizând absurdul acestei alăturări:  moartea și frumosul (și arta), irepetabilul și eternul, în slujba însingurării celui ce a fost.

Deși majoritatea sunt însemnate în limba ebraică, găsesc un mormânt dublat în limba română pe care scrie: ”Refăcut în 1937 de fiica lui, Brucha Manolovici”- inscripție regăsită pe piatra verticală, în timp ce piatra orizontală, care acoperea mormântul, avea însemnat anul 1854, gravat pe o panglică. Preț de câteva clipe îmi caut tăcerea adâncă, ochii însă, neantrenați să stea, scurmă peisajul: găsesc un fragment de os, foarte probabil, uman, și-atunci tac și ei… În liniștea grotească două copile strecoară surâsuri: s-au întâlnit cu două broscuțe. Sălbăticia tabloului și parfumul morții zugrăvesc stări profunde…

Îndreptându-mă spre intrare, că n-aș numi-o ieșire (aceea e în pământ, de unde iei lift vertical), captez imaginea unei doamne care ține să redea o amintire pe care o are din copilărie: venea cu bunica ei de mână la cimitir când avea 5 ani, și într-o duminică le-a prins ploaia, moment în care au fost primite în casa mortuară. Își amintește precis de masa de piatră ce tronează în prima cameră.

Revenind în interior, doamna Mihaela mi-l prezintă pe domnul Michael Cohn, oratorul inițial, invitându-mă la dialog. Spre bucuria mea, domnia sa cunoște Limba română! Pornim într-o călătorie istorică cu iz de interviu: ”Acum 12 ani am găsit o carte în care erau scrise numele tuturor celor care muriseră într-o operațiune de evadare a unor refugiați, printre care se număra și Felix Gartenberg, un unchi al meu. ” Pasionat de arborele genealogic, Michael (Mircea, la naștere, deoarece este născut în București) începe să caute date despre familia sa. Străbunicul său, născut în Galiția(astăzi împărțită în Polonia și Ucraina) a venit la Târgu-Ocna. A avut 12 copii(10 băieți și 2 fete). Unul dintre aceștia a fost bunicul lui Michael, care a plecat la București. Toți s-au mutat în diferite orașe, iar în Moinești a venit cel care a înființat librăria și tipografia Gartenberg. Născut ca și tatăl lui, în capitală, la doar 8 ani a plecat în Israel, iar din anii `80, Michael s-a stabilit în SUA. Și-a propus ca timp de două săptămâni, alături de soția lui,  să viziteze România, împletind cercetarea genealogică și destinderea.

În timp ce dialogam, domnul Ionuț Preda, scriitor moineștean, cunoscător al istoriei orașului, ni s-a alăturat în colțul cu povești, spre nerăbdarea domnului Cohn, care aștepta să descopere noi informații. Deși auditoriul scăzuse numeric, nu mă dezlipeam; clipele se metamorfozau și timpul stătea în loc, grație talentului de actor și bun vorbitor al domnului Preda: ” Cred că bunica mea a fost evreică! A fost adusă din Polonia cu arma-n spate!” Povestea, plină de emoție, curgea tragic pe firul narativ: din cauza sărăciei și foametei din lagăr, bunica evreică și-a dat de pomană copilul pe sub gardul de sârmă ghimpată. Acel copil a ajuns mai târziu actorul și regizorul Ionel Preda, tatăl scriitorului Ionuț Preda. De aici, ițele se răsucesc, descriind copilăria, încep să curgă istorii de transformare a locurilor din Moinești… Să tot stai să asculți!

Manifestarea de azi a fost sub patronajul Asociației LEOLAM, drept pentru care se cuvine să spun câteva cuvinte despre acele persoane care au făcut posibil totul. În anul 2012, providența face ca doamna Josephine Kohlenberg să o întâlnească pe  doamna Mihaela Rusu, căreia îi propune, în urma vizitării cimitirului, să se implice în această fundație. ”Am răspuns da, deși era ceva nou pentru mine. Astfel am ajuns să organizez activități, să cunosc tradițiile, obiceiurile evreiești, istoria evreilor din Moinești și nu numai!”, a mărturisit ea. Prin intermediul rețelelor de socializare, a intrat în contact și cu alte persoane și a participat la evenimente precum ”Bereshit” și altele din cadrul Comunității Evreilor din Bacău. Pentru toată strădania sa, în anul 2017, doamna Mihaela Rusu a primit din partea Federației Comunităților Evreiești din România ”Medalia de onoare- Prieten al Comunităților Evreiești din România”, înmânată chiar de președintele Federației, domnul Aurel Vainer. Doamna Rusu este ajutată în toate activitățile de către colega sa de voluntariat, Bianca Pintilie. Asociația LEOLAM desfășoară, grație co-președintelui doamna Kohlenberg, și evenimente online.

Astăzi am trăit o lecție de istorie universală, dar și locală. Rămân cu o potecă deschisă spre meditație, dar și spre admirație…

Articol realizat de Mădălina  Andreea Miron

Distribuie articolul!