*

să-mi cânți adânc durere

și rănile burgunde-mi cânți

și orice rest febril a temere

cu dragoste-mi descânți

să-mi cânți înalt iubire

dezmierdându-mă să-mi cânți

fragmente triste de privire

cu dragoste-mi încânți

să-mi cânți cum cântă marea

a valuri repetate-mi cânți

până s-o însenina și zarea

si-mi pleacă demonii înfrânți

să-mi cânți cum cântă vântul

a șuier molcom tu să-mi cânți

educă-mi patima, cuvântul

de tare bine să-mi descânți

să-mi cânți cum cântă cerul

a îngânare mută să îmi cânți

să-mi plângi a bucurie gerul

lacrimi tulburi tu să-mi zvânți

să-mi cânți cum cântă soarele

doar a lumină tu să-mi cânți

a fericire să ne-ngâne vioarele

a împreună, a dor, a neînfrânți

 

Jurnal de fericire 

 

simt, uneori, cum se termină dorul

aud că-și târâie un capăt, febril

cu teamă, șoptind, eliberând mosorul

pâș-pâș, in taină, furișându-se umil.

simt, alteori, cum mă strânge dorul

nu-mi mai încape în trup, dar nici in minte

bubuie, țipând și explodând mosorul

tropăind, pe netăcute, aducându-și aminte.

felii de sentimente alternate- cam brutal

cu gând că e ușor mereu să fii iubit

e greu doar să iubești, abandonându-te total

se rup bucăți din suflet, remodelându-se tacit

 

 

*

bună dimineața, soare, raze înspicate

mi-ai răsărit din valuri albe, înspumate

arzi și ard, au luat foc gândurile toate

dând cu tifla-n roșu versurilor inspirate

mi-e pielea caldă, totodată zgribulită  

pe negândite ai luat cu asalt și briza

mă înfior din tălpi până la freza ciufulită

din unu-n doi la împreună s-a mărit și miza

iar vara noastră-i, o simt, nesfârșită

mângâind în fire de nisip tălpile goale

ne fie mereu prezentul – o vacanță reușită

întipărind îngemănate urme de sandale

numărăm în clipe, adunându-le-n buchete

să ne-amintim mereu și niciodată cât de tare

ne cântă sufletele-n armonii  complete

simfonii-n amor major cu persistentă repetare

bună dimineata, al meu albastru soare

cu tine-nceapă de-acum nesfârșitul

un răsărit să împletim cu o înserare

bună seara, lună, ne fii și tu la braț cu infinitul

 

*

e toamnă iar…

undeva între suflet și univers

tăcerile vorbesc.

îndelung.

într-atât-încât

teama suprimă din gânduri.

sub pași sprinteni- drum întins,

etalând îngustime monotonă.

infinitul deprimă.

real împins

undeva spre cer, vârtej amețitor,

mai scapă voința.

voința de a nu mai pierde.

opriri bruște, tatonări.

confunzie cu toamna.

beție de culori,

frumusețe nătângă, nedescoperită.

foșnete împletesc

suspine deprimante

prin curcubeu delirant

vestind bucurie fiecărei clipe.

valsul toamnei încânta auzul

dansând lumina

tristețea cedează

sfârșită

în fața pastelului tomnatic.

e târziu…

e-atât de târziu…

să nu mai spui cu zâmbet:

e toamnă iar!

 

Versuri de  Daniela  Herbei

 

”La urma urmei, acel ceva in care  <<credem>>, reprezintă nici mai mult, nici mai puțin decât speranța, cea care ne dă avânt în a trăi o zi, o nouă săptămână… ” –  Daniela  Herbei  (în foto)