”BONUS AMPRENTA DE ONEȘTI” – DOUĂ POEME DE LIVIU IOAN STOICIU
SURSĂ DE NEFERICIRE
În Vinerea Mare, din neputința de a sta acasă, fără
mândrie și fără milă – vine la biserică,
intră pe sub masa încărcată cu flori, cu crucea și cartea
sfântă ferecată cu șapte lacăte, de argint, trage
covorul după el cu genunchii, până
la urmă, neîndemânatic, răstoarnă masa din mijlocul
bisericii, ăsta e semn rău, orășenii
prezenți fac repede cruce, în tăcere, îngrijitoarea
bisericii îl scuipă, se închină, face
mătănii, „tu ești Cel Rău, recunoaște!”: recunosc, eu
sunt un rău neîncăpător. E
un neajuns al făpturii lui, „sunt un rău neîncăpător”.
Ajunge! Cască – spre a putea înghiți
binele. Părintele, așezat la strană, spune că n-a avut loc
nici o „mutație metafizică”, îi dă
binecuvântarea, e o binecuvântare numai pentru cei ce vor
puțin. Știu, „străduința spre vis mi-a mai rămas
doar” – până acum le-am dus pe toate la îndeplinire… El
e o sursă de nefericire.
NU MĂ POT ÎNFRÂNA
Doamne, m-am rugat la șapte biserici: limpezește-mă! Nu
mai știu ce să fac, de mâine începând,
cu mine: nu-mi mai folosesc la nimic. Îmi înăbuș avântul.
Iartă-mi rătăcirea. Cât voi mai avea în nări
mirosul de fân abia cosit, va fi bine. Păcat că nu pot să
înfloresc, asemenea buruienilor cosite, păcat
că mai țin umbră pământului – când de mai mare folos ar fi
să mă pierd în zare… Limpezește-mă,
Doamne! Că iubesc?
Nu mă pot înfrâna. Oare, ce a fost de trecut, a trecut? Ce
va fi de venit, va veni, doar că eu m-am
ascuns de mine și nu mă mai descopăr… „După aia, el a pus
mâna pe ea și ea a lăsat mâna lui pe ea. Cum
s-a întâmplat, cum nu”.
VERSURI DE LIVIU IOAN STOICIU (APĂRUTE ÎN MARTIE 2020 ÎN REVISTA ”ROMÂNIA LITERARĂ”)