”BONUS  AMPRENTA  DE  ONEȘTI” – DOUĂ   POEME  DE LIVIU  IOAN  STOICIU 

 

SURSĂ  DE NEFERICIRE

 

În Vinerea Mare, din neputința de a sta acasă, fără

mândrie și fără milă – vine la biserică,

intră pe sub masa încărcată cu flori, cu crucea și cartea

sfântă ferecată cu șapte lacăte, de argint, trage

covorul după el cu genunchii, până

 

la urmă, neîndemânatic, răstoarnă masa din mijlocul

bisericii, ăsta e semn rău, orășenii

prezenți fac repede cruce, în tăcere, îngrijitoarea

bisericii îl scuipă, se închină, face

mătănii, „tu ești Cel Rău, recunoaște!”: recunosc, eu

sunt un rău neîncăpător. E

 

un neajuns al făpturii lui, „sunt un rău neîncăpător”.

Ajunge! Cască – spre a putea înghiți

binele. Părintele, așezat la strană, spune că n-a avut loc

nici o „mutație metafizică”, îi dă

binecuvântarea, e o binecuvântare numai pentru cei ce vor

puțin. Știu, „străduința spre vis mi-a mai rămas

doar” – până acum le-am dus pe toate la îndeplinire… El

e o sursă de nefericire.

 

NU   MĂ   POT   ÎNFRÂNA

 

Doamne, m-am rugat la șapte biserici: limpezește-mă! Nu

mai știu ce să fac, de mâine începând,

cu mine: nu-mi mai folosesc la nimic. Îmi înăbuș avântul.

Iartă-mi rătăcirea. Cât voi mai avea în nări

mirosul de fân abia cosit, va fi bine. Păcat că nu pot să

înfloresc, asemenea buruienilor cosite, păcat

că mai țin umbră pământului – când de mai mare folos ar fi

să mă pierd în zare… Limpezește-mă,

Doamne! Că iubesc?

Nu mă pot înfrâna. Oare, ce a fost de trecut, a trecut? Ce

va fi de venit, va veni, doar că eu m-am

ascuns de mine și nu mă mai descopăr… „După aia, el a pus

 

mâna pe ea și ea a lăsat mâna lui pe ea. Cum

s-a întâmplat, cum nu”.

VERSURI   DE  LIVIU   IOAN  STOICIU  (APĂRUTE  ÎN MARTIE  2020  ÎN REVISTA  ”ROMÂNIA   LITERARĂ”)