INTERVIU  CU  INTERPRETA   DE  MUZICĂ  POPULARĂ   MIHAELA   GURĂU

 

În Calendarul noilor sărbători  la care să ținem seama a apărut una deosebită și este înscrisă la 21 ianuarie – Ziua Internațională a Îmbrățișărilor!  Zi în care  toți suntem datori cu o îmbrățișare, ce exprimă afecțiune, încredere, iubire… ”Avem nevoie de îmbrățișări pentru a crește, pentru a ne menține”, spunea o cercetătoare americană (Virginia Satir). Îmbrățișarea este ca un medicament, este poezia! Îmbrățișarea este însuși cântecul! O cuprindem cu dor pe îndrăgita  interpretă  a  cântecului popular MIHAELA  GURĂU, care a avut deosebita plăcere de a acorda un interviu AMPRENTEI  DE  ONEȘTI!

– Când ați urcat prima dată pe scenă? De unde începe  frumoasa poveste a cântecului pentru dumneavoastră?

– Prima oară, am cântat pe o altfel de scenă, una improvizată, deoarece eram la gradiniță și voiam să îl impresionez pe Moș Crăciun la serbare, astfel încât să primesc cadoul cel mai mare. Mi-am organizat singură momentul artistic, aveam chiar și un dialog muzical cu câțiva colegi de grupă, pe care i-am convins să mă acompanieze. Spre surprinderea mea, am primit un cadou mic și mă amuz foarte tare și acum, privind fotografiile de atunci pentru că eram bosumflată în toate pozele de la serbare!

Pe o scenă adevărată am urcat câțiva ani mai târziu, atunci când participam la Festivalul de Muzică Ușoară ”Ti Amo” organizat în orașul meu natal, Onești. Mi s- a părut că scena este magică și că acolo, în fața publicului și în lumina reflectoarelor, lumea este a mea!

–  Ce înseamnă  locurile  copilăriei  pentru dumneavoastră?

– M-am născut în orașul Onești, locul pe care îl port în suflet, oriunde m-aș afla. Este un loc binecuvântat de Dumnezeu, eu așa îl văd, are o energie aparte, cu care eu îmi încarc bateriile ori de câte ori trec pe aici. De la Cornățel este mama mea și acolo părinții mei și-au construit o căsuță, unde s-au mutat de ceva timp și unde găsesc mereu căldura și dragostea părintească ce nu poate fi înlocuită cu nimic.

–  Ce modele v-au ghidat  în activitatea artistică?

–  Nu mi-a plăcut niciodată să copiez personalitatea artistică a niciunui interpret, am căutat mereu să fiu originală în crearea imaginii mele ca artist, pornind de la repertoriu, mod de interpretare, prezență scenică și până la costumul popular pe care îl îmbrac cu atât de mult drag. În schimb, am admirat mereu și admir și acum mulți artiști din muzica populară, sunt colegi ale căror cântece le ascult în mașină când conduc, mi s-a întâmplat să imi placă atât de mult un CD  încât să îl ascult ore în șir, fără să mă satur.Consider că fiecare artist consacrat are ceva unic, special, ceva ce îl face să ajungă la sufletele oamenilor, ceva ce nu poate fi copiat.

– Ați urcat ” piscurile” muzicii populare, fiind îndrăgită pentru melodiile foarte frumoase, care au cucerit publicul (una din acestea fiind ”Ca moldoveanca nu-i nimeni”). Au fost oameni care v-au ajutat pe acest drum?

– Se spune că Dumnezeu lucrează prin oameni iar atunci când te-a hărăzit cu talent și ți-a croit un destin, nu te lasă singur ci te ajută să ajungi acolo unde trebuie. Așa a fost și în ceea ce mă privește, Dumnezeu mi-a scos în cale oameni cu suflet extraordinar care mi-au întins, necondiționat, mâna. Nea Beni (Benone Sinulescu) este artistul și omul pe care îl voi păstra veșnic în suflet, mi-a dechis drumul pentru a veni la București la Centrul Cultural al M.A.I. și de a colabora cu Ansamblul Artistic ”Ciocârlia”, toate acestea după ce m-a văzut la un festival-concurs, interpretând o doină și un cântec de joc, prestație pentru care mi-a oferit marele trofeu al festivalului, în calitate de președinte al juriului. Făcând parte din colectivul ansamblului, am avut ocazia de a cunoaște mari artiști, de a fi prezentă de diverse concerte, turnee, emisiuni, care m-au ajutat să mă formez ca artist profesionist.

Colaborarea cu Orchestra ”Lăutarii” din Chișinău” a fost un lucru extraordinar, îi mulțumesc maestrului Nicolae Botgros de fiecare dată când am ocazia, pentru cântecele imprimate pe albumul ”Ca moldoveanca nu-i nimeni”, astfel am reușit să ajung la sufletele iubitorilor de muzică populară.

– Care a fost cel mai frumos spectacol pe care l-ați susținut?

–  Concertul ”La frați nu se pun hotare!”, susținut la Palatul Național din Chișinău, unde am fost invitată de Ion Paladi, în calitate de protagonist al acestui eveniment. A fost totul la superlativ, scena, decorul, luminile, dar mai presus de orice, emoția pe care o transmite publicul moldovenesc, bucuria cu care primesc și oferă ropote de aplauze artiștilor de pe scenă, iar tot acest tablou a fost completat de participarea inegalabilei Orchestre  ”Lăutarii”, sub bagheta maestrului Nicolae Botgros.

– Costumul popular românesc este o mărturie  fără seamăn a culturii poporului, cu rădăcini adânci în portul  strămoșilor  noștri.  Cu ce sentimente  purtați  costumul popular  național românesc?

– Sentimentele care mă cuprind atunci când îmbrac costumul popular sunt de bucurie, recunoștință și mândrie, mi se par cele mai frumoase si prețioase articole vestimentare pe care le am în garderobă. Sunt preocupată mereu de a-mi achiziționa costume populare iar atunci când mă întreabă cineva daca vând vreo ie, mi se pare că mi se cere să dau o parte din mine.

–  Cântecele  noastre  din bătrâni exprimă sentimentele de dragoste, de dor, de înstrăinare, de jale. Ele ne  astâmpără dorurile…  De ce  este iubită atât de mult muzica populară?

–  Pentru că a luat naștere din trăirile noastre, ale românilor, pentru că ”sângele apă nu se face niciodată”! Pentru că muzica populară  relatează tot ceea ce noi, românii, simțim: bucurie, supărare, dor… Ea ne îmbie la joc și voie bună atunci când trebuie, dar ne duce, uneori, și cu gândul la copilărie, la bunica ce ne cânta la gura sobei.

–  Ce mesaj aveți pentru  tinerii interpreți de folclor?

–  Mă bucur mult când văd această preocupare a tinerilor pentru muzica populară, tradițiile și obiceiurile noastre. Este, de fapt, speranța că ele nu vor pieri și vor fi transmite generațiilor ce vor veni. Sunt mulți tineri foarte talentați, eu întotdeauna i-am încurajat și sprijinit pe cei care mi-au cerut ajutorul sau sfatul, pentru că îmi sunt foarte dragi. Mesajul meu pentru ei este următorul: ”Cu răbdare, disciplină, continuă preocupare, seriozitate și bineînțeles talent, cu siguranță veți ajunge acolo unde vă doriți!”.

– Un gând  despre părinții dumneavoastră dar și un gând  pentru iubitorii  muzicii populare…

–  De un an de zile, cu tata mă ”întâlnesc” doar în vise, este acolo sus și sigur ne veghează. Îi sunt recunoscătoare lui și mamei, pentru toate principiile de viață pe care mi le-au insuflat, pentru toate sacrificiile pe care le-au făcut pentru mine și pentru toată dragostea lor.

Iubitorilor muzicii populare vreau să le mulțumesc din tot sufletul, fără ei, noi artiștii nu am exista, nu ne-am putea exprima. Le sunt recunoscătoare și le transmit toate gândurile de bine și aștept cu nerăbdare să ne întâlnim la concerte și evenimente.

–  Ne întoarcem la Onești! Aveți amintiri legate de Casa de  Cultură din Onești,  despre domnul Eugen Bertea și  despre numele mari pe care dânsul le-a  ridicat în muzica  românească?

– Era un om extraordinar  domnul  Eugen Bertea, cu un suflet foarte cald. Eram o copilă pe atunci și părinții mei mi-au cumpărat de Crăciun o orgă. Îmi amintesc că eram toată ziua cu degetele pe clapele albe și negre dar nu reușeam să cânt nimic…  Așa că, m-au intrebat dacă aș vrea să fac cursuri de pian și  bineînțeles că am fost foarte entuziasmată! Când m-am dus prima oară la curs, într-o cabină de la Casa de Cultură din Onești, am ajuns cu vreo 10 minute mai devreme iar domnul profesor Eugen Bertea nu ne-a lăsat să așteptăm pe hol ci ne-a poftit înăuntru. Mare mi-a fost bucuria să o ascult pe o  domnișoară,  care tocmai își încheia ora de canto, interpretând la microfon piesa Mădălinei Manole, ”Fată dragă, nu fi tristă!”. O priveam cu admirație și îmi doream și eu să cânt la fel ca ea, însă eu eram acolo pentru ora de pian. Domnul Bertea m-a primit cu căldură, mi-a fost profesor și indrumător o lungă perioadă, timp în care am învățat să interpretez la pian partituri destul de grele, însă într-o zi, la curs, i-am spus că vreau să cânt și eu la microfon un cântec de muzică ușoară (eu deja exersasez acasă în fața oglinzii!  Domnul profesor m-a încurajat, spunând: ”Sigur! Hai!”. M-am simțit minunat în această nouă postură, apoi am continuat în paralel să studiez pianul și să iau lecții de canto. Îi mulțumesc din toată inima pentru tot ceea ce m-a învățat! El  a fost cel care a avut grijă de ”pepiniera” de talente de la Onești!      Interviu  realizat de Ion Moraru