”Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, / Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare, /  Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie / Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, / Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate /  De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate”- scris-a Mihai Eminescu  în perioada maturității sale artistice. Aceste versuri din ”Scrisoarea I a” (care au fost publicate prima oară în anul 1881 în revista ”Convorbiri literare”), ne îndeamnă mereu  să  fim  alături de ” amintirile  trăite  pe imensa scenă a lumii, reflectând, ca într-o gigantică oglindă, zbuciumul, zadarnic la scara cosmică, al fiintei umane” (după cum se arată  într-un  referat  asupra   marii capodopere  eminesciene).

 Dacă  bătrânul dascăl cășunean Constantin Comăneci, ”ca fiu al satului, îndrăgostit de locurile natale, ca profesor și director de școală” și-a adus contribuția la dezvoltarea acestei localități și recent a scris un volum de memorii acceptate de comunitatea locală, un bun prieten al său, inginerul Călin Hilohi (”de peste deal”, din comuna Buciumi), ne poartă  prin  deosebite mărturisiri  ”în anii trecutei tinereți”! Regăsindu-și prietenul (cu ajutorul telefonului!) cu împliniri de viață remarcabile, ing. Călin Hilohi (în foto 2), evocă  o întâmplare   (hazlie) și asta ”scormonind în sacul amintirilor din anul 1948…Atunci  eram amândoi elevi în clasa a VII-a la școala din Onești iar acum mi-au revenit treptat detalii pe care le credeam uitate!

Bolovanii de alabastru

 Sunt originar din satul Buciumi, astăzi comună, situat la 7 km la sud de Onești. În anul școlar 1948-1949, după radicala reformă a învățământului românesc (august 1948), am devenit elev în clasa a VII-a a Școlii Elementare din Onești înființată în locul fostului ”Gimnaziu Unic” (clădirile ei fiind situate în apropiere de Biserica ”Sfântul  Nicolae”). Anul școlar anterior îl urmasem la Liceul Teoretic ”OITUZ” din Tg. Ocna, dar situația materială, influențată de anii de secetă anteriori, a impus o ”apropiere de casă” a școlii urmate, cu ideea de a evita cheltuielile (în bani și, mai ales, în alimente) cu o gazdă din acel oraș.

 În primele două luni de școală, făceam aproape în fugă naveta zilnică Buciumi – Onești -Buciumi, un ”sport” nedorit (mai ales când zilele au început să se scurteze accentuat), dar care a influențat favorabil aptitudinile mele de…  pieton, fapt resimțit favorabil tot restul vieții.

Cred că era luna noiembrie când, după multe căutări, am fost primit în gazdă la soții Comăneci din Onești, și ei chiriași în casa unei bătrâne din familia Vleja,  care locuia altundeva. Casa respectivă, cu o structură veche, era situată în apropierea Monumentului Eroilor, vizavi de casa preotului Surăianu și de atelierul fotografic Neumann. Primirea mea în gazdă a fost facilitată și de faptul că familia respectivă, deja găzduia un nepot din Cașin (fiul fratelui chiriașului principal), și acesta elev în clasa a VII-a, viitorul meu prieten Costică Comăneci. Adaptarea mea la noile condiții de locuit s-a făcut rapid, mai ales că tânăra doamnă Comăneci era o femeie prietenoasă și o bucătăreasă extraordinară. Soțul era pare-se arpentor, și mă lăsa să-l ajut în reprezentarea grafică a parcelelor măsurate, ceea ce mie mi se părea un favor deosebit.

Povestirea ce urmează a avut loc datorită faptului că la orele de lucru manual ni se cerea – printre altele – și realizarea unor obiecte din alabastru, rocă existentă pe dealul Perchiu sub formă de bolovani. Problema era nu numai aceea că bolovanii respectivi erau grei și ostenitor de cărat, ci și faptul că drumul de parcurs era foarte lung: coborârea dealului, traversarea Trotușului pe ”Podul Alb” – pod combinat șosea – cale ferată – peste râul Trotuș, ajungerea la răspântia numită pe atunci ”La Monument”, îndreptarea spre apus, traversarea râul Cașin pe ”Podul Negru” din zona Oborul de vite (în zona actualului ”Pod Moldova”), traversarea gârlei Morii Cristescu, urcând până în apropierea Monumentului Eroilor, la locuința noastră.

Ne-am dus deci într-o după-amiază pe Perchiu să adunăm bolovani de alabastru, ne-am umplut cu vârf și îndesat traistele, am coborât oarecum ușor târșâindu-le pe poteca abruptă, dar ajunși la poalele Perchiului ne-a apucat spaima de truda ce ne mai aștepta. Atunci, ne-am amintit din geometrie că drumul cel mai scurt între două puncte este linia dreaptă, și am decis să ajungem acasă de-a dreptul, traversând Trotușul, puțin mai în aval de confluența cu Oituzul, cam în zona în care în prezent se află ”Podul Parc”. Lățimea râului nu era prea mare, apa lui era perfect transparentă, prin efectul de refracție ne părea puțin adâncă, iar curentul nu părea prea rapid. Ne-am descălțat pantofii înghesuindu-i în traiste, ne-am suflecat pantalonii, și… la apă!  Primul șoc – răceala apei (era prin noiembrie!), al doilea – viteza mare a curentului, al treilea  – adâncimea apei, care ne ajunsese până la brâu, al patrulea – mărimea bolovanilor albiei, care, adăugați la viteza curentului ne făceau mersul împleticit, iar al patrulea – pe la mijlocul râului, un pantof al lui Costică a căzut în apă și… dus a fost. Dar am ajuns de bine de rău la malul celălalt.

Următorul șoc urma să fie explicațiile pe care trebuia să le dăm acasă pentru hainele ude și, mai ales, pentru pantoful dispărut, care implicau descoperirea de către ”cei mari” a  nesăbuinței noastre condamnabile. Sigur, ne-am stors cât am putut (probabil că priviți de departe păream uscați), dar odată ajunși acasă ar fi trebuit explicată dispariția unui pantof. Aici am fost ”isteți”: după ce ne-am întors, am umblat prin casă desculți, iar seara am lăsat în fața ușii pantofii mei și singuratecul pantof al lui Costică. Dimineața următoare a început cu constatarea uimită a lui Costică: ”Tanti, mi-a dispărut un pantof din fața ușii”. Astfel, s-a transmis o enigmă greu de explicat ”celor mari”: de ce doar un pantof și nu amândoi, de ce nu și pantofii mei, a fost furt sau nu etc. Până la urmă, la o sugerare subtilă a lui Costică, s-a decis în unanimitate că a fost doar vorba de o șicană, că vinovatul a fost un vecin cârcotaș și cam ”într-o doagă”, cu care ”cei mari” avuseseră cândva un conflict. Pentru a nu agrava starea de vecinătate, s-a considerat că este mai bine să le facă abstracție de acest ”caz” bizar, iar realitatea întâmplării a rămas un secret, pe care abia astăzi – după mai mult de o jumătate de secol – vi l-am relatat…  Călin Hilohi

*Sunt curios și de varianta în care Costică a încărcat ”memory-stick”-ul lui natural această întâmplare: e un examen al memoriei amândurora…

P.S. Bătrânețea… Despre traversarea Trotușului cu  bolovanii de albastru în spate prietenul  Costică  Comăneci nu își mai amintește! Mai mult ca sigur această întâmplare  îi va reveni în memorie… Pentru mine, ca buciumean pădureț, trăirile din Tg. Ocna și Onești au fost mai intense și s-au înregistrat mai profund… Călin Hilohi, Foto 1, ”Puterea  rădăcinilor” – ing. Călin Hilohi

COMENTARII

Dana Cuhar

Ce povestire frumoasă în care sunt amintite și locurile în care am copilărit! Satul era numit Devale am stat pe Buciumului și aveam rude în tot satul! După Podul alb era Onestiul cu blocuri și eram fascinată ca și copil de leagăne de străzi de tot ce era nou! La monument era locul meu de joacă! Lângă monument era magazinul grecului de unde cumpărăm ulei, măsline, zahăr candel și alte bunătăți! Amintiri frumoase! Eram săraci dar eram fericiți