Debut în AMPRENTA DE ONEȘTI

Debut  în    AMPRENTA     DE     ONEȘTI

Mihai  Alexandru, elev în clasa a XI-a B, la Colegiul Național „Dimitrie Cantemir”  din  Onești

Când autorul are 17 ani, chiar dacă versurile sunt turnate în formă clasică, viziunea e modernă și proaspătă. Răzbat, printre cuvinte, aburii nedumeririi, grația primei iubiri și tristețea fără înțelesuri a despărțirii. Cu destul de evidente accente eminesciene, lirica lui Mihai Alexandru se salvează prin imagini pe care și un poet experimentat le-ar semna cu amândouă mâinile: „rochia ta lungă/ Înecată-n gânduri negre”, „plânsul tău s-a ofilit”, „Ochii tăi de un parfum / Ce acum l-am și uitat”, „Aștept vara să te uite” sau grațioasa strofă: „Din golul amintirii tale, / Acum întunecat tablou, / Zăresc cutremurat de jale / Cum trece-un zâmbet în furou”. Se devoalează, în aceste poezii, o sinceritate curajoasă și o sensibilitate îmbrăcată în coajă tare ce pregătesc cititorul pentru contraste de tipul: „Pe gândul ce mi-l tot ataci / Doar frigul tău  să mă mai ardă”, unde gerul și focul, frigul și căldura fac casă bună. Poezia lui Mihai Alexandru e o frumoasă promisiune care ne determină să îl așteptăm cu interes în viitor.                 Prof. dr.  Emilia  Boghiu   

 

 

Amintirea neagră-verde

 

 

 

Ochii tăi de un parfum

Ce acum l-am și uitat,

Înecat de fum și scrum

Și de plânsul îndurat…

 

 

Am uitat cum mai era

Drumul în lumina slabă,

Cu vântul ce șuiera

Prin a bradului podoabă.

 

 

Vino, în apus de soare,

Glas ușor să îmi șoptești,

Sentimentul ce te doare

Și cum vrei tu să iubești!

 

 

Te întreb și-a doua oară:

Tu chiar vrei să te iubești?

Și-mi explici cum vrei să moară

Gândul pe care-l urăști.

 

 

Ochii tăi îi văd din nou

Cum încep să se închidă,

Iar privirea-ți mi-e argou

Ca și mintea ta lucidă.

 

 

Mâna mea îți pleacă în păr

Și ușor tu îmi zâmbești,

Îmi iei sufletu-n răspăr

Și din greu mă amăgești.

 

 

Tot ce-mi amintesc întruna

Este vorba cea duioasă

Despre gândul tău cu luna

Care iar și iar te-apasă,

 

 

Despre rochia ta lungă

Înecată-n gânduri negre,

Ce încearcă să ascundă

Sentimente ce-s integre.

 

 

 

Pot privi și ore-ntregi

La a ta rochie fină

Și ușor simt că îmi legi

Sufletul de o lumină.

 

 

Însă totul se sfărâmă

Și cum ochii-mi cad în gol,

Doar cu-a ta voce păgână

Voi ajunge iar domol.

 

 

 

Să nu mai gândesc întruna

La ce ieri s-a întâmplat,

Să vorbesc doar eu cu luna

Despre negrul împărat.

 

 

Povestesc ore în șir

Despre a ta rochie verde.

Parcă intru în delir

Când luna nu se mai vede.

 

 

 

Aștept vara să te uite,

Tot din urma ta să ducă,

Dar c-o vorbă ce mă minte

Dorul tău mă tot apucă.

 

 

***

 

Aștept ca negura să vină

Să dau și sufletul din mine,

Aștept ca toamna să mă țină

Pe brațe veștede, divine.

 

 

 

Aștept să văd moarte-n copaci

O frunză-n vânt să nu se piardă,

Pe gândul ce mi-l tot ataci

Doar frigul tău să mă mai ardă.

 

 

Aștept să se sfârșească vara

Să povestim din amintiri,

Să revedem cum stăteam seara

Având spre lună doar jertfiri.

 

 

 

Aștept să vină vremea rece

Cu sufletul ce-i tot la fel

Și trist să văd cum vara trece

Prin gândul meu ce nu-i fidel.

 

 

Aștept ca gândul să dispară

Și asta fac de ceva timp,

Aștept ca negura s-apară,

Să-nghită tristul anotimp.

 

 

Visul

 

 

Visul vieții-ntunecate

De-ochii tăi este cuprins,

Multe gânduri încurcate,

Foc în inimă-au aprins.

 

 

Sub pernă plânge poza ta,

Pe patul amintirii mele,

Cuvinte bune nu pot sta

Gonite-acum de vorbe grele.

 

 

 

Mă pun să dorm, să te visez

Așa te văd cum îmi zâmbești

Și false gânduri îmi creez

Din ale negurii povești.

 

 

Trezire bruscă îmi provoci

Cu glasul tău ce îl aud,

Dar îmi dau seama că-s doar voci

De ale gândului meu crud.

 

 

 

Un trandafir ce ți-am adus

De plânsul tău s-a ofilit,

În casa cerului apus

Petalele s-au vestejit.

 

 

 

Din golul amintirii tale,

Acum întunecat tablou,

Zăresc cutremurat de jale

Cum trece-un zâmbet în furou.

 

 

Râul

 

Râul gândurilor mele

Valuri tulburi îl îngână,

Printre nuferi și lalele

Eu te văd ca pe o zână.

 

 

Cu ochi negri de cărbune

Cu păr negru ca un doliu,

Lași în urmă unde brune

Și în mine un orgoliu.

 

 

 

Însă râul bucuriei

N-are loc de izvorâre,

Din durerea despărțirii

Are loc de coborâre.

 

 

În lumina ruginită

Stai și plângi de ore-n șir,

Nu mai simți că ești iubită

Și de asta eu mă mir.

 

 

 

Te gândeai la viața crudă

Și cum poți scăpa de ea,

Dar tu vrei să-mi faci în ciudă

Să mă scapi de viața mea.         Versuri de  Mihai Alexandru, Colegiul Național ”Dimitrie Cantemir” Onești

  Foto 1 – Statuia  lui Mihai Eminescu din Botoșani

 Foto 2 –  Tablou realizat  de Ligia Macovei 

                                                                    

Distribuie articolul!