În foto 1, tabloul ”Casa Hilohi” realizat de pictorul Ghiță Teacă (Buciumi) 

Despre   volumul   scris de  Prof. Constantin Comăneci – ”Scurtă autobiografie din scurtă memorie”

Am avut recent surpriza plăcută să citesc cartea Profesorului Comăneci Constantin din comuna Cașin, județul Bacău, intitulată ”Scurtă autobiografie din scurtă memorie” (Editura Varuna, Pitești 2021). Surpriză plăcută din două motive: în primul rând, pentru că am fost coleg de clasă, de gazdă și prieten cu autorul, când eram amândoi elevi în clasa a 7-a a Școlii Generale din Onești, județul Bacău, în anul școlar 1948-1949 (primul an de aplicare a reformei comuniste a învățământului românesc) și în al doilea rând, pentru că mi-am întâlnit, după peste șapte decenii de la absolvirea școlii, prietenul, pensionar și – vă veți convinge citindu-i cartea (”Scurtă autobiografie din scurtă memorie”) – în ipostaza de iscusit scriitor-cronicar al vremurilor ce s-au trecut de atunci pe meleagurile noastre de baștină și ale României, în general.

Înainte de a face o sumară prezentare a cărții profesorului Comăneci – intenția mea în acest articol –, vreau să previn cititorii că titlul cărții este înșelător: departe de a fi o simplă autobiografie, cartea ilustrează sugestiv și fără idei preconcepute biografia unei perioade tensionate a istoriei României (la redactarea căreia memoria autorului se dovedește a fi nicidecum ”scurtă”, ci cu adevărat excepțională), exprimată nu atât prin datele istorice propriu-zise, ci prin crâmpeie de biografii și acțiuni individuale ale persoanelor care și-au intersectat drumurile cu calea de împlinirea umană și profesională a autorului.

Ca urmare, paragrafele cărții referitoare la evoluția și împlinirea personalității autorului, care de regulă sunt interesante doar pentru membrii familiei sau pentru prietenii apropiați, constituie doar liantul a numeroase descrieri de fapte și de portrete, adeseori scurte biografii, ale unor ”personaje” (mai exact, persoane reale) ale cărți, cu drumuri ale vieții intersectate cu drumul autorului. Persoane pentru care istoria României, atât în perioada anilor definită de Marx ca ”istorie a luptei de clasă” cât și după 1989, a fost una de avânt, de speranțe și împliniri sau eșecuri, adeseori nemeritate, sau de destine tragice.

Este remarcabil faptul că autorul (deși ”cadru didactic”) nu propune cititorului în mod didacticist criterii de judecată a faptelor care l-au ajutat sau l-au lovit personal în mod nedrept, ci le raportează, aparent ”neutru”, la tradiționalele criterii de bun-simț valabile într-o societate umană.

Cunoscând, din ”Letopiseţul Ţării Moldovei” scrisele cronicarului Miron Costin de acum câteva sute de ani că ”Nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub cârma vremii”, Profesorul Comăneci nu a fost totuși un fatalist, ci a căutat și aproape întotdeauna a găsit în cele mai rele situații, unele cu adevărat inumane, soluții umane, de compromis ne-compromițător. Altfel spus, și-a conturat și și-a împlinit cu tenacitate un destin de succes, în pofida faptului că soarta l-a amplasat într-o societate cu multe nedreptăți. Partea autobiografică a textului cărții este ilustrată adeseori cu scurte caracterizări sau biografii ale persoanelor cu care autorul a avut de a face, povestite simplu și clar, cu căldură, fără figuri de stil inutile.

Dintr-o pură întâmplare (Soarta!), în 1950 Profesorul a ajuns elev al Școlii Pedagogice din Bacău, unde  –  pe lângă instruirea cu cunoștințele necesare viitoarei profesiuni – a fost îndoctrinat cu ideologia marxist-leninistă, în ”lumina” căreia urma să se afle după aceea aproape jumătate de secol. Totuși, în viitoarea lui carieră nu și-a pierdut empatia față de semeni și nu s-a implicat în inumane și variate ”lupte de clasă” (considerate de Marx a fi ”motorul istoriei”).

Terminând cu rezultate excelente școala din Bacău, a renunțat la șansa de a se înscrie fără examen la o facultate, din dorința de a reveni ca învățător în satul natal. O ”alegere greșită” – recunoaște Profesorul –, în urma căreia, prin mecanismele unei societăți corupte, planul lui de a fi învățător la Cașin părea la un moment dat irealizabil, dar nu în măsură să-i determine să renunțe.

Au urmat imediat anii de armată. Forțat de un accident din copilărie să-și  îndeplinească serviciul militar ”la muncă”,  a lucrat ca muncitor pe un șantier, unde, pe lângă muncile brute și activitățile politice (”pe linie de UTM”), a avut și misiunea să alfabetizeze militarii analfabeți, a participat la acțiuni cultural-artistice. A  fost transferat apoi la o mină de cărbuni, unde, printr-o mărturie ”adecvată situației”, a salvat de închisoare un coleg, fiu de chiabur (”dușmanul d clasă”).

Concluzia pe care o trage autorul din toate întâmplările povestite ale anilor de formare spirituală este formulată direct și concis în pagina 31 a cărții sale: ”în viață trebuie să fii corect, drept și să iubești oamenii, să le înțelegi păsurile și să-i ajuți când au nevoie. Acesta a fost crezul meu atunci și după aceea”. Cine cunoaște bine atmosfera social-politică a acelor ani (dar și a acelora dincolo de ei), citind ”autobiografia” autorului, va înțelege că acesta posedă calitatea spirituală de a fi oriunde, oricând și oricum uman, ceea ce a fost cu prisosință demonstrat în viața lui ulterioară de zi cu zi. Nu voi relata în cele de urmează nici măcar în rezumat întâmplările, piedicile, eșecurile și – în final – reușitele Profesorului  Constantin Comăneci (în foto 2), dominate de etica la care a subscris în acei ani tineri de formare.

După armată, autorul intră în diferite moduri și în diferite ipostaze în viața socială, intelectuală și politică a țării (în 1964 devenind membru al PCR), într-un final își împlinește visul de a activa în satul natal, ca profesor, director de școală și bibliotecă, consilier al primarului și primar, la nevoie – operator la cinematograful sătesc (!) etc. etc. Cititorul se va convinge repede că profesorul Constantin  Comăneci a rămas fidel crezului din tinerețe, urmărind descrierile fantastice de situații, fapte și persoane cu care a venit în contact, l-au ajutat sau l-au împiedecat și pe care le prezintă într-un limbaj bogat colorat, deși parcă evită deliberat figurile de stil literare care-i consacră ”oficial” pe scriitori.

Citind această autentică operă literară, mi-am reamintit de cartea profesorului universitar Eugen Negrici intitulată ”Imanența literaturii” (Editura ”Cartea Românească”, 1981) în care acesta a demonstrat fără prejudecăți că ”granițele dintre istorie, istoria literară și istoria literaturii sunt atât de fragile și de permisive, încât pot fi trecute chiar în momentul în care scrii o simplă vedere din vacanță, o scrisoare de dragoste sau un curriculum vitae, deoarece scrisul însuși poate naște oricând literatură”. Ideea enunțată  de Eugen Negrici este cu atât mai actuală acum, în noua eră de înflorire a stilului epistolar electronic și a celor mai subtile mijloace de comunicare în masă. Cititorul cărții va constata însă singur că referirea mea la cartea lui Eugen Negrici este superfluă, deoarece Profesorul Constantin  Comăneci a compus o ”autobiografie de scurtă memorie” ce se impune singură ca ”operă literară de lungă durată”.

Închei intervenția mea amintind o altă afirmație a cronicarului moldovean Miron Costin: NASC ȘI LA MOLDOVA OAMENI…  Articol  realizat de Dr. Ing. Călin Hilohi, Inginer structurist, Fiu al comunei Buciumi, jud. Bacău