Unii zic că oamenii nu dispar până nu îi uităm. Radu Părpăuță nu mai este, a murit în somn… Limba lui spumoasă, întâmplările ce erau sau păreau reale, familia fabuloasă… toate au rămas încapsulate în povești. Citiți-l și trimiteți un gând bun spre el. Probabil că gândurile bune vor ști să îl găsească! – Răzvan Penescu

Zidul

Tic-tac-ul ceasornicului (dar şi al inimii) alergă cu timpul în cârcă. De ce şi încotro aleargă? Întrebarea este atât de stupidă… Şi, totuşi, atât de întemeiată! Dar, e întemeiată pe stupiditatea noastră, care nu ştim nu vrem sau nu putem şti că întrebarea este o artă veşnic disponibilă, naivă şi fără amintirea eşecurilor trecute. Şi de aceea expusă tuturor stupidităţilor. Aşa că mă întreb: Nu cumva oare cea mai perfectă întrebare este Tăcerea?

A iubi înseamnă să-ţi iei răspunderea morală a unui fragment din Realitate.

Cum poţi citi în ziua de azi vechile versuri populare: ”Cine ţine cu străinii / Mânca-i-ar inima câinii?” Sunt aceste conforme cu noile norme europene?

„Daţi-mi un trup”! se văicărea Kierkegaard. Şi pe lamentările patologice ale acestui nesatisfăcut fără trup, existenţialiştii decretează că existenţialismul este, în primul rând, o filosofie a omului înainte de a fi o filosofie a naturii! Eroare! Nu, existenţialismul este o filosofie a unui om fără trup şi, ipso facto, fără natură; un om gol în gol!

Am tradus mai mulţi filosofi ruşi. Nu mai traduc: nu mi se cere, e drept, îmi vine să traduc cum câinelui  îi este a linge sare. Totuşi, să fiu drept, îmi lipseşte durerea efortului de a drămui, nopţi în şir, imponderabilele cuvinte – îngerii mei româneşti. Ah, musteşte în mine atâta orgoliu, văzând că limba românească este în stare să înveşmânteze geniul atâtor filosofi ruşi: Vladimir Soloviov, Rozanov, Berdiaev. Mda, le-am dat cetăţenie de filosofi români!

Hristos a dat suprema definiţie a angajării: „Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea”. Ştia El ceva, acest Hristos, şi, mai ales, cunoştea bine la ce se putea aştepta din partea omului.

Creatorul i-a dat procură Poetului să continue Creaţia, dar nu l-a investit cu dimensiunea eternităţii. De aceea, Poezia este o eternitate care moare.

Întrebat cum a conceput uriaşa statuie a lui Zeus, Fidias a răspuns:

– ”Citindu-l pe Homer!” Da, la început este poetul; apoi vin zarafii de vorbe. Dar fundamentarea lumii este un vis poetic.

Abisul cheamă abisul. Şi, dacă te uiţi în el, începe şi el să se uite în tine, iar prin adânc vezi moartea trecând.

Credinţa mea este cam aceasta: Cred în Una Realitate, Făcătoarea Cerului şi a Pământului; şi mă angajez să-ţi dăruiesc floarea gândului meu ca suprem omagiu adus numai ţie, Realitate, în lumina lucidităţii, a clarităţii şi a libertăţii. Amin! – Radu  Părpăuță