POEZIEI
Săracă, desbrăcată
Te văd îngenunchiată
Pe treapta cea din urmă,
Senină poezie.
Nu ţi-au cerşit părinţii
Cu mâni neputincioase
La uşile credinţii,
La ce ti-a dat ursita
Asa o soarte tie.
Ridici îngenunchiaţii
Si mângăi împăraţii,
Aprinzi cu ‘ndemânare
A sufletului pară,
La toate cele sfinte
Izvor eşti de vieaţă,
Frângi pietrii de morminte;
Dar nu poţi să dai pâine
La cei ce te creară.
Sămânţa ta răsare,
Căci ea în fiecare
Din noi e sămănată
Şi-aşteaptă învierea,
Esti sufletului mamă
Şi ‘n ceasurile sfinte
Când dragostea ne chiamă
La unul esti iubire,
La altul eşti durere.
Te cântă, te ‘nţelege
Dar cine-o să se lege
De cuibul de chilie
în care-un om aşteaptă,
Senină, desbrăcată
De el vor să te ştie …
Iubirea lui cântată,
în chinurile sale
Te văd îngenunchiată.
O de-ar putea să fie
Şi omul din chilie
Senin cum e poetul
în clipa ‘n care scrie …
O de-ar putea să poarte
Pacinic până la moarte,
Făr’ a-şi păta icoana
Tot ce e dat de soarte. Versuri scrise de Maria Cunțan în 1913 (din revista ”Luceafărul” Sibiu)
”Versurile ei liniștite și calde au dulceața și melancolia apusurilor noastre de soare”