Trandafiri și vin în poezia lui Omar Khayyam

Trandafiri  și vin în poezia lui Omar Khayyam

LA    ANIVERSARĂ –  PROF.   GHEORGHE    IORGA

 

Trandafirul, vinul și poemele lui Khayyam au devenit legendare. O legendă persană  spune că trandafirul de o frumusețe fără seamăn prin culoarea sa azurie îi ,,vorbi’’ privighetoarei ce era îndrăgostită de el, dar privighetoarea fiind mută nu i-a răspuns, astfel trandafirul s-a înfuriat rămânând și el mut. Rugile privighetoarei către Creator pentru a-i da glas s-au transformat în cântece de o nemaiauzită frumusețe.  Dar trandafirul a rămas neclintit în tăcerea lui. Privighetoarea s-a retras îndurerată. Peste noapte trandafirul a plâns cuprins de remușcări, când lacrimile lui au strălucit în lumina dimineții, privighetoarea s-a repezit să-l îmbrățișeze dar un spin i-a străpuns inima, sângele privighetoarei înroșind trandafirul (George Grigore, pp. 6-7). Această legendă în diverse forme a furnizat un motiv poetic, dacă nu cel mai răspândit, atunci unul destul de obișnuit în poezia persană, și anume al dragostei dintre trandafir și privighetoare, privighetoarea fiind în persană la masculin, ascunzând de fapt îndrăgostitul, poetul care-și cântă versurile pentru a îmblânzi femeia nepăsătoare, trufașă, adică trandafirul care este la feminin în persană (Otto Starck în ,,Caravana vieții’’, p. 169, Gheorghe Iorga, 172).

Legendarul învăluie și catrenele, rubaiyatele / rubaiatele / robaiurile lui Omar Khayyam de la a cărui moarte peste un deceniu se vor împlini 900 de ani. De la moartea sa au trecut cam 700 de ani, lung răstimp în care catrenele astronomului, matematicianului și filosofului  Omar Khayyam au fost învăluite în tăcere până când au fost traduse în Europa. Însă nu se știe sigur câte catrene sunt scrise de el, dacă sunt de fapt scrise de el, câte sunt în total…Interpretările sunt și ele contradictorii. Khayyam apropiatul de sufism, Khayyam ,,rătăcitul’’, care acuză cerul, timpul și destinul, necredincios, confuz, obscur, așa cum îl vede Shams / Șams-e Tabrizi, sau un Khayyam sceptic, liber cugetător…  (Gheorghe Iorga, pp. VIII-IX, XXX, XXXVII, Teodoru Ghiondea, pp. 15, 26). Dar aceste interpretări diverse nu fac decât să deschidă orizontul libertății creatoare de semnificații despre legendarul Omar Khayyam, despre legendarul vin și legendarul trandafir.  Mai ales că lecturând  traduceri diferite ale catrenelor lui Khayyam, poemele originale și originare sunt uneori atât de bine ascunse de traduceri căci numai libertatea creatoare o poate justifica. Astfel și prin traducerea diversă, diferită, poemele lui Khayyam redevin legendare în ciuda faptului că unul dintre traducători (Gheorghe Iorga) reclamă cu acribie filologică traducerea mai apropiată de original și nu străină precum traducerile celorlalți tălmăcitori (Gheorghe Iorga, pp. LXXXIV-LXXXV).

 

”Rubaiatele” lui Omar Khayyam traduse de Gheorghe Iorga

”Nu renunța la vin, de-l ai, din fericire!

Căințe-o sută de mii ar miji în hotărârea asta.

Trandafirul roba-și deschide, cântă privighetoarea;

Să nu bei acum nu-i o nesăbuință?’’ (Gh. Iorga, p. 11, R. 43, aproape la fel și Rubaiatul 157, p. 34)

Vinul prezent în multe catrene a fost interpretat în multiple feluri. Aici fericita lui prezență nu poate fi ratată fără multele păreri de rău tocmai pentru că vinul este un perpetuu prilej și imbold de a transforma existența în poezie, lumea în vers, trăirile în cânt. Și când trandafirul nu-și mai ascunde frumusețea sub roba verde, iar privighetoarea (poetul) cântă îndrăgostit, oh, da, câtă ignoranță mărginită să nu bei din cupa vieții urmând îndemnul lui Khayyam: ,,Întru frumusețe cupa ridic-o!’’ (p. 15, R. 64).

,,Pe-al norocului tău trandafir, azi floarea se-ntredeschide.

Spune-mi, de ce din mână cupa-ți lipsește?

Bea vin: timpul te paște, viclean; zadarnic fugi, te-ajunge din urmă

Și-o zi ca asta să regăsești nu mai putea-vei mâine’’ (p. 21, R. 92)

Este trandafirul, iubita binevoitoare față de poetul-privighetoare? Sau frumusețea revărsată cu care poetul se unește cu adevărat doar celebrând-o, sărbătorind-o, ”bând-o” până la capăt? Cum să sărbătorești fără cupa de vin, fără o deschidere către ,,azi’’ când ,,floarea’’ trandafirului începe să se deschidă? Timpul nu poate fi depășit în ciuda fugilor noastre, el poate fi doar oprit, când prin magica licoare a vinului cunoaștem clipă de clipă în ,,azi’’ întredeschiderea trandafirului și apariția frumuseții lui disparente. ,,Trăiește clipa! Viața ce s-a scurs cum s-o mai trăiești?’’ spune privighetoarea beată de iubire, trezindu-se în grădina vieții când a cunoscut trandafirul și vinul (p. 38, R. 176).

,,Lângă o frumoasă cu talia chiparosului, ca un mănunchi de roze mai vie,

Nici cupa să n-o lași din mână, nici a rozei pulpană,

Înainte să-și sfâșie năprasnic crivățul morții

Al vieții tale veșmânt, ca al rozei!’’ (p. 27, R. 123)

Și trandafirul și frumusețea, și iubirea și iubita cu pulpe, cu obraji, cu buze trandafirii, ca un buchet de roze, vor fi spulberate de crivățul morții sfâșiind vălul magic țesut de privirea hrănită din cupa plină cu vin.

,,Obrajii rotunzi ai dragostei mele, roșii trandafiri pe malul apei,

Un chip frumos lângă al meu, vin, carafe bucurându-se.

Ce alte desfătări s-ar cuveni? Mi-a venit de la naștere vinul:

Am băut, beau, o să beau. Mâine, azi, ieri.” (p. 28, R. 126)

Apa ca simbol al curgerii, al trecerii a toate, dar și ca simbol al eternității, al cercului și mereu revenirii valurilor vieții: ,,am băut’’-trecut…,,o să beau’’-viitor apoi firul trecerii este întors: ,,mâine, azi, ieri’’. Prin vin poetul vrea să învingă acest cerc, ,,A cerurilor Roată”(p. 28, R. 125) în care de la origine, ,,de la naștere” totul pare să se învârtă, să revină ca în capul obosit al băutorului. Mereu același cerc, aceeași roată și în bolta înstelată și pe pământ:

,, Odihnește-te la a trandafirilor umbră:

Din pământ s-au ivit, se vor întoarce acolo” și ,,rochia rozei”, și bucuria privighetoarei / poetului îndrăgostit (p. 29, R. 134).

,,O frumusețea mea, înainte să te prindă tristețile,

Poruncește-i paharnicului să ne dea de băut: a vinului roză s-o bem”.

Trandafirul frumos este uneori galben, galbenul fiind simbol al tristeții și durerii iar privighetoarea (poetul îndrăgostit) îndeamnă iubita trandafirie ,,să bem, vinul, vinul să-l bem” pentru a trăi ,,vremea de vis” când petalele își redobândesc strălucirea prin roza vinului (pp. 47, 49, 175, R. 222, 230).

,,Trandafiriul vin să-l degustăm împreună”  fiindcă vinul arată băutorului peste tot frumusețea precum cea a iubitei. Speranța dată de faimă este alungată, faima împiedicând cunoașterea frumuseții stimulată de iubire, rămânând acum și aici: ,,Al iubitei păr lung să-l mângâiem, corzile harpei!” (p. 51, R. 242). În mângâierile iubirii este trăită muzica vieții cu frumusețea ei.

,,Când rozele-s în floare, de câmp aproape, pe malul unei gârle,

Cu doi să fii sau trei prieteni buni, cu o frumoasă ca o hurie,

Adu-mi cupa; cei ce beau în zori

Nici la moschee n-au ce face, nici la sinagogă” (hurie-fecioară a paradisului, cu frumusețe paradisiacă – pp. 54, 171, R. 253).

Moscheea, Sinagoga, Paradisul sunt acolo unde sunt iubirea prietenească, iubirea față de frumoasa fată, chip al paradisului, unde vinul aduce zorii trezirii după noaptea întunecată a uitării. Lângă trandafirii înfloriți, în apropierea câmpiei și a firului de apă se poate întruchipa o grădină a paradisului prin vin, cu iubire și frumusețe. Acolo se vor întâlni în clipa disparentă, timpul și veșnicia printre trandafiri, sorbind vin:

,,Vinu-i viața cea veșnică. Bea-l!

Din tinerețe, ție asta-ți rămâne.

E vremea rozelor și a vinului. Prietenii-s beți deja.

Bucură-te o clipă măcar! Viața-i chiar asta!” (p. 63, R. 302).

Aducerea veșniciei în clipa disparentă este momentană în roata existenței unde viața și moartea se împletesc: trandafirul ivindu-se din sângele curs al unui rege, viorelele din obrajii iubiți ai unei fete…(p. 69, R. 332).

,,Când vremea florilor se va ivi, în robă de trandafir vinul să-l bei!”, în sărbătoarea vieții, în muzica flautului și lăutei, poetul bea vinul întrebându-se dacă îi este chiar mântuirea această participare la sărbătoarea vieții. Oricum alternativa ar fi ,,mâncatul de pietricele”(p. 86, R. 413) la băutul vinului trandafiriu în sunetul muzicii. ,,Pietricelele” adică tot ce acceptăm ca dat în viața noastră, netransformat de puterea vinului și a poeziei și care oricum cade greu la stomac, pe minte, în inimă…de spirit nu mai este cazul să pomenim: spiritul mereu are nevoie de transformare, de vin, de frumusețe…

,,Uite, e vremea trandafirilor, un gând nu-mi dă pace:

Cu-ale credinței dogme o să mă lupt.

Lângă efebi cu obrajii ca puful, aidoma lalelei,

O să împrăștii vinul pe iarbă: din el, de lalele un câmp va-ncolți” (p. 90, R. 431).

În sărbătoarea vieții și a frumuseții nici o dogmă, nici o ,,piatră” ce ar sufoca transformarea și explozia vieții, nu poate fi adversarul poetului transformator și creator. Poezia este ca o libație vărsată pe pământul lumii pentru ca prin fiecare vers lumea să se arate altfel, ca un câmp de flori. Vinul este impulsul creator, precum un sânge creator de viață și de frumusețe, fiecare picătură născând o preafrumoasă lalea.

,,De nu-s trandafirii, ne vom cu spinii mulțimi.

De n-ajunge lumina până la noi, ne vom cu focul împăca.

De pănură anteriul de ne lipsește, moscheea, șeicul,

De clopotniță ne vom ține, de biserică, de zonnar!” (zonnar -centură folosită de magi apoi de creștini pentru a se distinge de musulmani- pp. 96, 173, 181, R. 460).

De nu este a iubirii împlinire, atunci spinul sfâșierii mulțumire va fi, când pacea este dobândită prin focul suferinței așa cum tradiția spirituală socotită împlinirea omului în Persia musulmană este înlocuită cu o altă tradiție spirituală socotită inferioară. Dar toate sunt supuse trecerii: și tradițiile și cunoașterea și iubirea și frumusețea și poetul și cititorul:

,,Pe pajiște, nici trandafirii nu-și vor păstra lumina,

Iar perlele din Aden scumpetea și-o vor pierde.

Bucură-te! Lumea-i trecătoare, în crugul ei

Nici numele tău, nici de mine nu vor rămâne” (p. 111, R. 537).

Doar îndemnul străvechi de a te bucura în fața trecerii a toate mai rămâne în fața lumii trecătoare, lume al cărei sânge este vinul (p. 105, R. 506), adică transformarea, ruperea formelor ei și apariția altora, într-o veșnică reapariție a formelor din cele pierite.

,,Viața am dus-o cu vin și trandafiri.

Nestatornică-i lumea ca vântul. Rândul mereu mi-a trecut.

Cu vinul ce-l beau dorințele toate s-au risipit.

Ca bun mărșăluitor, n-o să mă răzgândesc” (p. 135, R. 656).

Curgerea vinului este curgerea vieții spulberând oprirea la dorințe și împlinirea lor vanitoasă în lumea unde oricum totul trece purtat de vântul timpului și al sorții. Poetul continuă să se lase purtat de vinul cunoașterii (p. 104, R. 504), prin care uită de toate iluzoriile dorințe mărșăluind până la capătul vieții cu vinul și cu trandafirii.

Până la capătul vieții, Khayyam ne readuce aminte că:

,,Pentru tine au înflorit trandafirii.

Fericit fii două, trei zile, pe chinuri te răzbună!’’(p. 145, R. 708).

Acesta este un început și poate că într-o zi cu vinul cunoașterii și creației vom înțelege:

,,Ce spun trandafirii și vinul, numai băutorii știu să audă.

Cei de inimă slabi ori de minte pragul niciodată nu-l trec.

De ce-i ascuns, idee n-au, prostia le e de iertat.

În inima vinului, sunt doar bețivii primiți!’’ (p. 148, R. 719).

Cei beți prin transformarea adusă de vinul cunoașterii, cei beți de vin ajunși în inima vieții adică a transformării nimicitoare și creatoare a toate, aceia vor auzi ce spun trandafirii și vinul și roata cerului și a pământului…    Articol realizat de Cătălin Spătaru

Acestui elogiu adus de  articolul publicat de Cătălin Spătaru pe site-ul ”Lumen en mundo” (publicație înregistrată la Biblioteca Națională a României  cu motto-ul ”Nimic nu este atăt de surprinzător ca viața. În afară de scris”), transmitem  o sinceră urare LA MULȚI  ANI, CU MULTĂ  SĂNĂTATE  ȘI  PUTERE  DE MUNCĂ  DOMNULUI   PROFESOR  GHEORGHE  IORGA, LA ÎMPLINIREA  ASTĂZI  A   70   ANI!

 

 

 

Distribuie articolul!