După ocuparea Bucureștiului, la 23 noiembrie / 6 decembrie 1916, Feldmareșalul Mackensen a afișat a doua zi pe 24 noiembrie / 7 decembrie, pe străzi proclamația adresată populației: „Orașul București este ocupat de trupele mele și el intră sub legile războiului. Noi ducem război numai contra armatelor române și rusești și nu contra poporului român” ( conform volumului  semnat de   Șerban Rădulescu- Zoner, Beatrice Marinescu – ”Bucureștii în anii Primului Război Mondial”  Feldmareșalul Mackensen îndemna populația la supunere totală sub amenințarea unor măsuri dure, inclusiv moartea. Bucureștiul era ocupat practic doar de forțele germane, cele austro-ungare, turcești și bulgare aveau doar o prezență simbolică (conf. vol. VII al ”Istoriei românilor” ). Proclamația lui Mackensen a fost dată pentru liniștirea pe moment a populației capitalei, după care au urmat măsurile extrem de dure ale ocupantului. Noul prefect al poliției Bucureștiului, generalul Mustață, dispune și el afișarea pe străzi în dauna populației a unei proclamații prin care cerea în mod imperativ ca toți locuitorii bărbați și femei să aibă o comportare cuviincioasă, oferind cu bunăvoință găzduirea de care vor avea trebuință. Se atrăgea atenția că orice insultă adusă armatelor imperiale cu arma, cu vorba și cu gestul va fi imediat pedepsită cu împușcarea! (cum a notat C. Bacalbașa) . Ocupația germană s-a organizat foarte repede. La 25 noiembrie / 8 decembrie s-a creat Guvernământul imperial al Cetății București, căruia i sau subordonat autoritățile românești cu noua componență. Guvernământul imperial avea în subordinea sa Komandatura politico-militară germană cu misiunea de a ține sub control întreaga viață economică, socială, politică și culturală. De asemenea, Siguranța generală avea un întreg aparat de informații și contrainformații pentru controlul total al zonei ocupate (mențiune făcută de Constantin Kirițescu).

Ocuparea Bucureștiului și a Sudului României a creat o stare de panică generală asupra populației, urmată de grele suferințe. Opoziția germanofilă îl acuza pe primul ministru I.C. Brătianu ca fiind principalul vinovat de  hotărârea de a părăsi vechea alianță cu Puterile Centrale și a intra într-un război total nepregătit, alături de Antanta, cu un aliat nesigur în est, Rusia. Nicolae Iorga, care și-a consacrat întreaga activitate științifică și politică luptei pentru desăvârșirea unității de stat a României, a fost atent la orice aspect care putea favoriza, întârzia sau compromite realizarea acestui măreț ideal național. Pentru realizarea idealului său național, România avea nevoie în primul rând de o armată bine echipată și înzestrată corespunzător. Savantul a avut prilejul să participe la cel de al II-lea război balcanic din 1913, însoțind armata română în calitate de corespondent de război, cu încuviințarea Regelui Ferdinand. unde a cunoscut nivelul pregătirii tehnicotactice. Observațiile lui Iorga despre expediția noastră militară la Sudul Dunării în 1913 au fost incluse în cartea sa „Acțiunea militară a României în Balcani”. El a constatat că acțiunea armatei noastre în anul 1913 la sud de Dunăre a semănat „mai mult ca o excursie și ca o migrație”. Iorga a văzut direct dotarea slabă a armatei române pe toate planurile. Generalul Crăiniceanu, ce dorea o armată de 800.000 de oameni, „care a avut-o” dar „cu chipiurile liniei de la 1880, găsite în cine știe ce vechi depozite, cu blajini rezerviști, cărora numai de război nu le ardea”. (N. Iorga – ”O viață de om”). Existau, constata savantul, foarte mulți ofițeri de rezervă „care făceau ce voiau fără a le păsa de autoritate” (idem). Unii dintre ofițerii de rezervă nu-și găseau „trupa care le fusese încredințată, se supărau și luau drumul înapoi la București” ca și cum ar fi fost vorba despre o plimbare fără nici o răspundere .

Conducerea armatei în al II-lea război balcanic din 1913 i-a fost încredințată generalului Alexandru Averescu, care „cu o privire fosforică în ochii mici și reci” dădea siguranța „că tot ce se face trebuia făcut și trebuia făcut așa cu siguranța izbândei la capăt”(cum a notat N. Iorga). Maiorul de artilerie, viitorul prim ministru din 1914, Ionel Brătianu era înconjurat de o întreagă curte politică, arăta Nicolae Iorga, și culegea elementele unei ofensive de partid. Această atmosferă constată în rândurile armatei noastre din campania sa dunăreană din 1913, deplasarea trupelor noastre era asemănată de corespondentul de război Nicolae Iorga, cu ceva din reveria pastoralei noastre și aceasta în vremuri de oțel ca ale noastre indispunea și trezea neliniște.. Nicolae Iorga a constatat că singurul întotdeauna la datoria sa era generalul Averescu, „dar ce putea face un singur om în fața scadenței fatale a deceniilor de neglijență și de necinste petrecute în urletul încăierărilor politice sub ochii din ce în ce mai obosiți ai lui Carol Îngăduitorul!” România a participat la al II-lea Război balcanic împotriva Bulgariei pentru menținerea echilibrului balcanic. În urma păcii de la București, din anul 1913, România a primit sudul Dobrogei, Cadrilaterul (Istoria Românilor, vol. VII, tom 2).

Succesul politic obținut în urma războiului din Balcani a creat în mintea oamenilor politici români, a armatei, a populației că România era suficient de bine pregătită să facă față unui război de durată. Se impune să arătăm faptul că, dincolo de lipsurile privind dotarea armatei cu armament modern, muniție și cadre militare competente pentru ducerea unui război modern de lungă durată, care pot fi puse pe seama guvernului Brătianu, nerespectarea angajamentelor aliaților și mai ales ale Rusiei au dus la înfrângerile din primele luni ale războiului (conf. notărilor lui C. Kirițescu.). Înfrângerile armatei române în primele o sută de zile ale războiului nostru de întregire națională au creat o derută generală în întreaga țară de la guvern la rege. Nicolae Iorga, comparând înfățișarea sigură a primului ministru I.C. Brătianu din primele zile ale războiului, încrederea și entuziasmul general din societatea română a constatat că, îndată „ce lucrurile merg rău, nu mai era un om în toată lumea politică la care să te adresezi pentru a îți adăugi încrederea ce ai mai putut-o avea”. Regele Ferdinand însuși apărea mai în fuga automobilului, fără să știe nimeni ce vrea, ce face, ce mai înseamnă (idem N. Iorga).  Șeful guvernului, Ionel Brătianu, precizează savantul, „era și va rămâne ”multă vreme total inexistent”. Iorga spunea în continuare că n-a văzut „o mai prăpăstioasă cădere de la siguranța supremă la paralizia absolută”. În acele momente de derută generală, Nicolae Iorga a redactat la cenzură (Comisia în care lucra) un apel către cetățeni, recomandându-le liniște și încredere în momentul când străzile răsunau de camioanele care începeau să mute, ce se mai putea muta în Moldova. După perioada de derută care a durat până în octombrie 1916, Brătianu și-a revenit, a reflectat asupra măsurilor ce trebuiau luate de urgenţă pentru remedierea din mers a situației. Ocuparea Bucureştiului, a Olteniei, Munteniei, Dobrogei, sudului Moldovei îi determină pe Rege, membrii Guvernului și Parlamentului să se refugieze la Iași, pentru reorganizarea armatei și continuarea războiului alături de Antanta. Retragerea Regelui, Guvernului, Parlamentului și a unor funcționari, a dezorganizat administrația centrală şi locală, iar populația, fără nici o protecție, era lăsată la cheremul ocupantului. Înainte de refugiu, prim ministrul Ionel Brătianu, Regele Ferdinand și Barbu Știrbei au hotărât să lase în teritoriul ocupat oameni politici în majoritate conservatori sau simpatizanți ai centralelor care să gireze ministerele, administrația locală, să protejeze populația.

 Fragment din comunicarea ”Nicolae Iorga, giranții și Constantin Stere în teritoriul ocupat” realizată de profesorul oneștean Gheorghe I. Știrbăț. Comunicarea este publicată în Anuarul ”Carpica” (LIV, 2025), editat de  Consiliul Județean Bacău și Complexul Muzeal ”Iulian Antonescu” Bacău. Redactor şef al Anuarului ”Carpica) este  Dr. Lăcrămioara – Elena Istina,  (şef secţie Arheologie-Istorie)  la  Complexul Muzeal ”Iulian Antonescu” Bacău