Nu-ți face griji dragă Argentina
Sufletul meu nu te va părăsi niciodată
Din cer privesc la tine,
Spre alte tălpi ale lumii, vântul mă poartă.
Cunoscuta melodie a muzicalului Evita interpretată de personajul principal ”Eva Peron” pare mai degrabă un mesaj de rămas bun lăsat conaționalilor săi de formidabilul Diego Armando Maradona. Nu cred că e vorba de tălpi precum cea a lui Goikoetxea (Bilbao-1983), dar sigur sufletul său va veghea de sus ”țara de foc” a Americii de Sud, Argentina ! Cu doar un an înainte de apariția mea lumea fotbalului era la picioarele brazilianului Pele, care câștiga al 3-lea titlu mondial. A urmat apoi dominația lui Cruyff (spun unii … cel mai mare jucător al Europei !), perioadă în care personal încă nu înțelegem plăcerea acestui fenomen. Moștenind pe cale paternă contagiosul virus am tresărit pentru prima oară la zbucimul mingii tocmai în perioada de glorie a ”câinilor” adevărați. În anii ’71-’77 Dinamo câștiga 4 titluri din 7 dominând autoritar fotbalul autohton. Drept consecință orice tricou al puștiului simplu de la țară avea colorat pe spate numărul 9, cel al marelui Dudu Georgescu (golgheterul celor 4 ediții consecutive din ’75-’78). Însă pasiunea mea pentru Dudu avea să se stingă treptat după ”drama din Ștefan cel Mare” la acel ireal 3-4 cu Argeșul lui Dobrin. Atunci când, deși a marcat două goluri (unul din penalty și altul aiuristic), ”gheata de aur” a Europei a ratat alte două ocazii rarisime: prima singur cu portarul (la 1-1) și a doua singur cu poarta goală (bară la 1-2) !!! În timp ce trei adulți (tatăl și frații) fierbeau aruncând cu sudalme când spre ratangiul meciului, când spre căpitanul Dinu (poate la cel mai slab meci făcut pentru Dinamo) un copil de 8 anișori (împliniți de doar două zile) plângea ascuns într-o cameră, neînțelegând de ce idolul său a trimis în bară o minge pe care el însuși nu a ratat-o niciodată … în curtea școlii! Cum totul e efemer și nimic nu e întâmplător peste doar două luni aveam să descopăr, din presa pe care o răsfoiam încă de la acea vârstă, un tânăr de doar 19 ani care uluia mapamondul cu raidurile sale. Un pitic cârlionțat care, marcând în toate partidele de la mondialul de tineret din Japonia, devenea cel mai bun tânăr jucător al lumii și aducea trofeul suprem în Argentina sa natală. Așa l-am descoperit pe Maradona. Cel despre care declar sincer că, prin arta sa, m-a făcut să îndrăgesc fotbalul, poate, mai mult decât mi-am iubit părinții ! Abia la maturitate, și mai ales atunci când am devenit tată am înțeles că dragostea părinților este cel mai de preț dar cu care ne naștem. Al doilea cadou al părinților fiind deja ivirea și iubirea fraților, iar dragostea partenerului ales este deja ”cireașa” de pe tortul vieții. Și…abia după aceea, la bătrânețe, apare și adevărata ”mână a lui Dumnezeu”, dragostea copiilor tăi. Acesta este chintesența umanității, restul e tăcere.
De fapt legenda Maradona s-a născut…la 3 ani, atunci când primind o minge cadou de la un văr al său și-a surprins învitații cu jongleriile sale. Până la debutul în prima ligă, în pauza meciurilor ”butoiașul atomic” oferea, celor din tribune, adevărate spectacole cu mingea. Venit pe lume în octombrie 1960, ”El Pibe D’Oro” a debutat în fotbalul profesionist la nici 16 ani (cu 10 zile înainte!) în tricoul lui Argentinos Juniors iar în națională peste 130 de zile într-un amical cu Ungaria. Provenind dintr-o familie nevoiașă cu 6 copii, Diego a jucat 705 meciuri oficiale (din care 115 pentru naționalele Argentinei) și a înscris 359 goluri (47 pentru selecționatele ”pumei”). A participat la 4 turnee finale cu Argentina câștigând titlul în 1986 și pierzând finala din 1990. Cert este că în perioada 1978-1990 Argentina a îmbinat armonios două generații de aur (cea a lui Kempes la primul titlu și cea lui Maradona la următorul), dominând fotbalul mondial (cu încă o finală, pierdută însă) alături de RFG (cu un titlu și două finale pierdute). Chiar dacă au avut în Kempes un golgheter meritoriu în 1978, Argentina, evoluând și acasă, a suferit și o înfrângere în grupe (contra Italiei) și s-a calificat direct în finală (fără semifinale) la golaveraj (în detrimentul Braziliei) după un interpretabil…6-0 cu Peru ! În finală avea să învingă (3-1), după prelungiri, puternica națională a Olandei lipsită de liderul ei, Cruyff !
Însă titlul din 1986 (fără înfrângere) se datorează în mare parte genialului Diego care cu 5 goluri marcate și alte nenumărate driblinguri (adevărate show-uri pentru cei din tribune) s-a încoronat în Mexic drept noul rege al fotbalului, la 16 ani după gigantul Pele. Deși victoria din finala cu vest-germanii antrenați de Beckenbauer a fost apogeul acelui mondial pentru națiunea argentiniană darul de suflet l-a reprezentat eliminarea Angliei din sferturile de finală (2-1). Asta și pentru că, cu exact 4 ani înainte (1982) se încheiase o puternică confruntare militară între cele două state, celebrul conflict din Insulele Falkland. ”Războiul Malvinelor” s-a terminat prin capitularea forțelor argentiniene după 74 de zile, cu peste 600 de morți și a reprezentat punctul culminant al conflictului de aproape …150 de ani pe tema suveranității acestor insule. Prin cele două goluri marcate și implicit trimiterea britanicilor acasă Maradona devenea ”regele răzbunător” al sud-americanilor. Și din acest motiv nimeni nu a fost, nu este și poate nu va fi mai iubit decât el în Argentina! Primul gol contra britanicilor (cel cu mâna) este unul dintre cele mai dezavuate de mine, eu punând mare preț pe fair-play-ul sportiv. După ”golul secolului” (al doilea cu Anglia), atunci când a preluat mingea de dincolo de jumătatea terenului și a trimis-o în plasă driblând 5 adversari, comentatorul argentinian V.H. Morales a exclamat ”îți mulțumesc, Dumnezeule, pentru fotbal, pentru Maradona și pentru aceste lacrimi”. Acesta era adevăratul Maradona, îmblânzitorul de mingi din Lanus… înger și demon !
La club, deși sosise în Europa încă din 1982, nu câștigase la Barcelona decât cupa și supercupa. Apoi unele ieșiri în decor atât pe teren (ca răspuns al faulturile dure la care era supus) cât și în birourile președintelui i-au pregătit îndepărtarea din Catalonia. Revenindu-și după fractura de la Bilbao, Diego debarcă în 1984 în sudul Italiei, langă Vezuviu. Prin înregimentarea sa Napoli devine o forță în ”cizmă”, un fel de Craiova a Seriei A ! Oprește dominația juventinilor (lui Platini) și le ține la respect pe cele două mari din Milano: Interul german (Matthaus, Klinsmann și Brehme) și Milanul olandez (Gullit, Rijkaard și Van Basten). Astfel în perioada 1986-1990 napoletanii cu Maradona în prim-plan câștigă două titluri (unicele:1987 și 1990), o cupă (1987) și o supercupă a Italiei (1990), Cupă UEFA (1989), fiind vicecampioni (1988 și 1989) și finaliști ai Cupei Italiei (1989). Iar în 1988 devine golgheterul Seriei A !!! Cu toate astea și spre dezamăgirea multora Maradona, ca și Pele, nu a câștigat niciodată ”Balonul de aur” și asta doar pentru că până în 1995 trofeul nu s-a acordat decât europenilor. O idee aberantă ca și anularea celui din 2020, când Levandowski a fost privat de trofeul cuvenit. După primul titlu la Napoli un cotidian local a exprimat perfect însemnătatea lui Diego pentru Napoli: „Nu avem școli, case, autobuze, locuri de muncă și sănătate, dar nu contează pentru că îl avem pe Maradona!” Prin urmare cum era și este adulat argentinianul la Napoli poate doar Hagi să o fi simțit în partea europeană a Istanbulului !
Totuși fotbalistul Maradona a avut și un mare dușman: omul Maradona. Notorietatea și nestăpânirea sa l-au făcut dependent de droguri și implicit un răzvrătit în viața publică. Fiind suspendat de mai multe ori pentru asta, argentinianul va părăsi Napoli în 1992. Dezamăgit de escapadele lui Diego, între timp și eu îmi găsisem adevăratul idol …un românaș de-al nostru care dribla aproape la fel și șuta ca nimeni altul. În anul de grație 1986 când Argentina devenea ultima dată campionă a lumii iar Steaua câștiga CCE, un jucător al Sportului Studențesc umilea la doar 21 de ani celebra apărarea a militarilor și-i marca eroului Duckadam de undeva de pe la 30 de metri. Era Hagi, machidonul care avea să ajungă cel mai mare fotbalist român din istorie. Gică al nostru fiind, în viziunea mea, foarte apropiat de tehnica în regim de viteză specifică doar argentinienilor Messi și Maradona. Toți trei stângaci de excepție, decari și lideri autoritari ai naționalelor peste un deceniu ! Ca și Maradona și Messi prin reușita cu Getafe (chiar și cu Bilbao, Malaga, Brazilia, etc) dar și Hagi cu 3(!) astfel de reușite (cu Real la Bilbao și cu Galarasaray la Viena și la Karabuk, însă finalizate cu șuturi specifice lui) au uluit omenirea cu goluri ”rara avis”, preluând mingea din terenul advers. E greu de imaginat cu ce emoție am privit la confruntarea titanilor din Italia-1990, duelul dintre idolul meu vechi și cel nou.
Revenind la Maradona…și la națională va fi oprit fiind depistat pozitiv chiar înaintea meciului cu România (1994). Astfel cariera lui Diego se apropia de apus, chiar dacă va mai avea unele apariții pasagere, evoluând în vreo 30 de meciuri în tricoul Bocăi Juniors până în 1997 ! Divinizându-l ani la rând am ajuns să aflu, cu mare stupefacție, dintr-un documentar de pe History (chiar de la unul dintre apropiații săi), că argentinianul se droga încă de la finalul perioadei Barcelona, adică de pe la 23 de ani! Sigur și de aceea inima sa nu a rezistat mai mult. Driblingurile sale ireale într-o viteză năucitoare și show-urile pentru public (văzute uneori și la Ronaldinho) nu au legătură cu cocaina însă energia, rezistența temporară și metabolismul, da. În consecință, drogurile și fair – play-ul său imperceptibil mi l-au declasat pe argentinian de pe propriul podium al fotbalului mondial. Stăpânul imposibilului pe teren și jupânul conspirativului din afară, legendarul argentinian rămâne unic prin tot ce a realizat. A fost colosul din arenă și infantilul din afară ei. Poate și de aceea (nu doar pentru trofeele câștigate) pentru mine Messi rămâne Dumnezeul fotbalului !
După cum spunea reputatul om de cultură și sport, Radu Paraschivescu, Maradona rămâne singurul fotbalist ambidextru din lume, dovadă fiind golul marcat cu mâna stângă Angliei și „golul” …scos cu mâna dreaptă de pe linia porții în meciul cu URSS de la mondialul italian (1990) !
Tată a 8 copii, răzvrătitul Maradona s-a declarat un fan al lui Che Guevara și a fost un prieten apropiat al lui Fidel Castro. ”Sufletul Argentinei” a fost iubit oriunde în lumea asta, de la ultimul muritor de rând până la Vatican. Dintre sportivii planetei poate dragostea pentru Federer să se apropie de pasiunea pentru Diego. Maradona fiind sigur unicul pământean care rivaliza în popularitate cu Michael Jackson. Ca și acesta, Diego a pierdut lupta cu celebritatea ! Într-o lume solitară și o perioadă atât de stranie a dispărut dintre noi poate cel mai faimos sportiv pe care l-a avut omenirea. Văzându-l la un pas de rostogolire în tribuna oficială a unui stadion de la mondialul rusesc și știind de la ce vârstă consuma cocaină pot spune fără nicio reținere că nici acum și nici în 1986 (la primul gol cu Anglia) nu a fost ”mâna lui Dumnezeu”, Diego ! Și chiar dacă înmormântarea i s-a desfășurat în aceiași viteză cu care-și dribla adversarii, memoria sa va fi veșnică pentru toți iubitorii sportului.
Succesorul său, Messi. spunea: ”deşi ne-a părăsit, nu a plecat dintre noi, deoarece Diego este etern”. Și asta, adaug eu, pentru că Maradona nu a făcut un fatidic stop cardiorespirator …ci un ultim și dureros stop pe piept ! Drum lin ca driblingul tău fin, Diego ! Adios, Armando … zeule MARADONA ! Prof. Nelu Mașala, Onești