REVISTA  PRESEI   COMUNISTE

Primul număr al „României literare” din 1980 se deschide cu o dare de seamă asupra recentelor „Manifestări în cinstea Zilei Republicii” și descrierea unor „întâlniri cu cititorii”. Sunt descrise întâlniri din București, Iași, Sibiu și Cluj Napoca (întâlniri literare din licee și fabrici sau de la casele de cultură).

Al. Balaci  prezintă evenimentele majore pe care le va întâmpina anul 1980. Dincolo de evenimentele politicii curente menționate, Balaci  amintește că „se vor aniversa 2050 de ani de la crearea, pe aceste binecuvântate pământuri, a puternicului stat centralizat geto-dac […] Se vor aniversa 130 de ani de la nașterea celui mai mare poet care a trăit pe pământ,  Mihai Eminescu, voce de artă unică și extrem de actuală prin modernitatea ei […] Cultura românească va sublinia și împlinirea a 100 de ani de la nașterea lui Tudor Arghezi și Mihail Sadoveanu. Centenarul marelui spirit neliniștit care a fost Arghezi va însemna o reverificare a eforturilor criticii și editorilor de a analiza și de a grăbi editarea operelor complete ale unui poet despre care se vorbește în poezia europeană ca despre Claudel, Rilke sau Eliot, ca despre Garcia Lorca sau Aragon”. Sunt discutate meritele autorilor și este menționată nedreapta lipsă a premiului Nobel din palmaresul autorilor.

Criticul literar Nicolae Manolescu publică o recenzie la jurnalul lui Costache Olăreanu, Ucenic la clasici „Jurnalul ca gen literar”, în care menționează: „Jurnalele scriitorilor români au avut de obicei un caracter secundar în raport cu poezia sau romanele și au părut interesante în informația pe care au procurat-o despre autori deja fixați în conștiința publică. E cazul celor ale lui Maiorescu sau Galaction. Generația lui Costache Olăreanu a urmărit, se pare, să redescopere jurnalul ca gen literar, așa cum practicaseră, cu un deceniu sau două mai devreme, Mircea Eliade, M. Sebastian și ceilalți, amestecându-1 sau nu în romanele lor. Deviza tuturor ar fi aceasta: «Vivre c’est ecrire le journal» –  <<A trăi înseamnă a scrie într-un jurnal.>>. Îi desparte însă sensul autenticității, care prevala la cei dintâi. Pentru Costache Olăreanu (din care am extras deviza, dar la care și alte forme de jurnal sunt luate teoretic în considerare: «Ce formidabil ar putea deveni acest jurnal ! Dar cu o condiție: să ajung celebru». Sau: «Un jurnal se face prin mulțimea zilelor descrise. De ce n-ar fi posibil un fel de calendar pe marginea căruia să trecem însemnările noastre?»), viața cotidiană furnizează în fond pretextul pentru mici și rotunde narațiuni, al căror rost constă în perfecțiunea lor de poem sau de sonată. Evenimente mărunte sunt prinse în vârful peniței, ca niște scame lejere, și puse cu grija în pagină. E o artă de bijutier. Nici o dezvoltare epică: instantanee și fulgurații. Jurnalul lui reprezintă un triumf al fragmentului. Modelul nu e Gide, ca la Eliade, ci Jules Renard, citit și citat de la început. Ceea ce face farmecul  <<Ucenicului la clasici>>  nu e deci nici tenacitatea maioresciană, care înregistrează totul, zi de zi, nici sinceritatea unui Octav Șuluțiu, ci capacitatea de a formula artistic impresia. Psihologia și moravurile sunt scoica în care se ascunde o perlă ce trebuie extirpată intactă. Scopul nu e nici descriptiv, nici introspectiv. <<Ucenic la clasici>> e o carte încântătoare prin caligrafiile ei rafinate. Degetele apasă pe o claviatură puțin întinsă, dar din care încearcă să obțină toate sunetele și combinațiile de sunete posibile. Un «auz absolut» face din aceste – echivalențe metaforice ale impresiilor o delicată muzică de cameră. […] Calitatea limbii este însușirea principală și în  <<Portrete și alte scrieri>>, care amintesc de exercițiile similare de digitație din  <<Aquaforte>> a lui Lovinescu. Aici întâlnim portrete, descripții, mici fabule, moralități, amintiri. Fantezia, la fel de atent controlată stilistic, mai degrabă delicată decât bogată, își ia câteodată zborul spre zonele cu aer rarefiat ale fabulosului plastic și ale absurdului. Mustața cuiva e un miriapod de peria căruia se prinde o întreaga familie de microorganisme. Un bibliograf seamănă cu un rozător tenace care sapă canale prin rafturi și tunele între etajele bibliotecii, devenind un pericol pentru soliditatea edificiilor publice. Nașul altui individ e o construcție: la care au colaborat inginerii și moraliștii: unii, ca să-i găsească forma perfectă, de fuselaj de planor, și materialele necesare pentru prototip; ceilalți, ca să ascundă de ochii lumii minunea tehnică… Costache Olăreanu este un prozator de modă veche (dar ce subtili artiști sunt uneori demodații aceștia!), cultivator al desuetudinii și deopotrivă al fantasmagoricului, moralist; cu senzații acute și observator care trage lumea toată în alambicurile unor metafore perfecte.”

Sub titlul „România – 1980”, Ilie Purcaru publică o amplă dare de seamă asupra dezvoltării economice românești, iar Ion Munteanu publică „Almanah cultural – artistic”, o „privire prin oglinda retrovizoare spre România de acum o sută de ani, pentru a-i vedea viața culturală, literară și științifică, pentru a admira și omagia activitatea oamenilor de seamă de atunci, și pentru a înțelege mai bine începuturile multora dintre operele – de toate categoriile – continuate până în zilele noastre”. Sunt indexate momente importante din „cele 78 de ziare și reviste care apăreau în 1880”.

”România literară”, Săptămânal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România; Echipa redacțională: George Ivașcu (director), G. Dimisianu (redactor șef adjunct), Roger Câmpeanu (secretar responsabil de redacție)

Prezentarea  revistei ”România literară” a fost realizată de biblioteca-digitala.ro, În foto – Muzeul Național al Literaturii  Române  din București