În foto,   regretatul profesor  și scriitor  Eugen Budău, care în urmă  cu 20 de ani a realizat emblematicul  volum ”Bacăul  literar”

Fac parte din categoria celor ce-și amintesc vag chipul primului învãțãtor, poate și din cauza faptului cã, înainte de intrarea în clasa întâi, știam sã scriu corect, sã citesc cursiv și sã socotesc. Îmi amintesc însã, cu pioșenie și cu profund respect, chipul, vocea și multe dintre gesturile primului meu dascãl: profesorul de limba și literatura românã Eugen Budãu. Dupã un lung șir de deziluzii cauzate de perindarea pe la catedrã a mai multor profesori suplinitori de limba și literatura românã, cu care nu aveam timp sã creãm o legãturã profundã profesor-elevi de gimnaziu, a sosit în clasa a VII-a profesorul titular Eugen Budãu. Încã de la intrarea în clasã, ne-a câștigat încrederea și respectul. Cu pașii mãsurați, îmbrãcat în costum, cu o servietã în care, aveam sã aflãm mai târziu, își ținea cãrțile și revistele literare, s-a oprit la catedrã de parcã asta ar fi fãcut dintotdeauna: sã se opreascã la catedra clasei a VII-a D a unei școli nu foarte celebre pe atunci, o școalã de cartier cu copii mai buni și mai puțin buni. Fãrã emfazã, cald, dar ferm, s-a prezentat și ne-a povestit câte ceva despre cariera dumnealui. Ne-a cuprins cu privirea pe toți, ca într-o îmbrãțișare, și un zâmbet jucãuș i-a luminat chipul. Același zâmbet, am descoperit mai târziu, ne va cãlãuzi pe parcursul celor doi ani de gimnaziu la clasã, la concursuri și olimpiade, la examene, la admiterea în liceu și chiar mai târziu pe cei cu care cãrarea vieții i s-a întâlnit la maturitate. Aveam un nou diriginte, cu care ne mândream, cãci rezultatele la concursuri și la olimpiade deveneau și în clasa noastrã o obișnuințã plãcutã, și o nouã lume, mult mai largã decât cea pe care o cunoscuserãm, ni se descoperea. Noțiuni precum cenaclu, cerc de lecturã, simpozion, întâlniri cu scriitorii, excursii literare, revista „Confluențe“ a școlii, revista „Convorbiri didactice“ a profesorilor bãcãuani își fãceau locul în noul nostru univers. Sala de clasã devenise neîncãpãtoare pentru iubitorii de literaturã, așa cã ne-am mutat, în curând, în amfiteatrul școlii și, ocazional, în sala de sport, care se îmbrãca de sãrbãtoare pentru a da viațã întâlnirilor de la cenaclu, pentru ca noi sã redactãm revista școlii sau pentru a repeta pentru noua piesã de teatru. Respiram literaturã, așteptam cu nerãbdare sã înceapã ora pentru a mai afla cum miorița îl jelește pe ciobanul moldovean, cum o descrie Octavian Goga pe tânãra dãscãlițã, cum „Manea grosul și-arțãgosul“ pornește într-o goanã nebunã pe urmele vestitului haiduc Toma Alimoș, cum este pedepsit nãstrușnicul Nicã de cãtre mama sa, Smaranda, pentru nãzbâtiile sale, și multe alte minunãții ce ni se descifrau, pe rând, de vocea fermã, dar melodioasã și plinã de patos, a domnului profesor. Așteptam nerãbdãtori sã ni se mai citeascã din „Ateneu“, așteptam cu sufletul la gurã ca domnul profesor sã-și potriveascã ochelarii, sã rãsfoiascã, cu înțelepciune, paginile revistei și sã citeascã rar și mãsurat din literatura contemporanã nouã. Tabla devenise neîncãpãtoare pentru analiza pãrților de vorbire, a pãrților de propoziție, a propozițiilor și a frazelor. Schema propozițiilor devenise o joacã de copii supervizatã, desigur, vigilent de cãtre domnul profesor. Pedeapsa nu întârzia sã aparã pentru cei leneși sub forma ironiei condimentate cu vorbe celebre din opera lui Creangã sau a lui Caragiale, însã supãrarea nu ținea mult deoarece domnul profesor izbucnea împreunã cu noi într-un râs scurt, sincer și copilãros. Poate privirea i se înnegura pentru o clipã, însã doar pentru a gãsi din nou calea de comunicare cu cel de la tablã. Zâmbetul cald îi lumina din nou chipul pe mãsurã ce dezlegam, sub îndrumarea dumnealui, pãienjenișul de la tablã, și mâinile i se odihneau calde pe coperta cãrții. Olimpiadele și concursurile nu mai prezentau nicio tainã pentru noi, teza era așteptatã cu nerãbdarea celor ce au multe de împãrtãșit și cu dorința de a-l face mândru pe domnul diriginte, iar sfârșitul de an școlar era prilej de a simți îmbrãțișarea caldã, ca o aripã de pasãre grijulie cu puii sãi, a domnului nostru diriginte.

L-am revãzut dupã examenul de admitere în liceu, ne-a spus vorbe calde tuturor, ne-a asigurat cã va face parte din viața noastrã în continuare și ne-a condus, ca un pãrinte bun, pânã în prag, îmbrãțișându-ne cu privirea. Îl ascultam cu sfialã și cu regretul despãrțirii, dar totodatã cu emoția de a pãși într-un prestigios liceu bãcãuan, la care fusesem admisã printre primii la secția filologie. Pașii mi s-au despãrțit pentru o perioadã de colegii mei de gimnaziu, fiecare croindu-și un alt drum în viațã, însã privirea domnului diriginte și vorba sa caldã ne-au reunit la un moment dat și încã ne țin uniți. Anii au trecut. Domnul diriginte, ulterior director adjunct la școala în care ne îndrumase (Școala Gimnazialã „Mihai Drãgan“), istoric și critic literar, autor de articole culturale și de cãrți, rãmãsese neschimbat. Soarta sau poate sãmânța sãditã în teren prielnic a fãcut ca eu sã devin, imediat dupã absolvirea facultãții, profesoarã de limba și literatura românã. Titularã în Bacãu, mã întâlneam, prin prisma meseriei, cu „domnul diriginte“, acum inspector de specialitate. Sfioasã, am pãșit pe ușa cabinetului și l-am regãsit, dupã mulți ani, pe cel care îmi fusese mentor, cufundat în studiul documentelor și înconjurat de cãrți. Uzanțele îmi impuneau, desigur, un comportament reverențios, însã vocea inimii mi-a dictat un „Bunã ziua, domnule diriginte!“ plin de emoție. Rãspunsul cald nu a întârziat sã aparã și zâmbetul i-a înflorit pe chip ca unui pãrinte ce-și revede copilul dupã o scurtã despãrțire. Întâlnirile culturale s-au reluat, de aceastã datã cu mine în postura de dascãl ce-și îndruma învãțãceii dornici de cunoaștere în lumea minunatã a literaturii, iar cu domnul diriginte, mândru de fosta sa elevã. Anii treceau și boala necruțãtoare își lãsa amprenta din ce în ce mai evidentã pe trupul „aplecat peste marile întrebãri ale lumii“ al celui ce pornise ambițiosul proiect de a realiza dicționarul „Scriitori bãcãuani“ (în douã volume) și mai ales inegalabilul op „Bacãul literar“. Ca un profesionist desãvârșit, meticulos, neobosit, pasionat de munca domniei-sale, domnul profesor nu a lãsat sã se vadã nicio clipã suferința. A iubit munca, a iubit literatura românã, și-a iubit elevii ca un pãrinte, a fost un model pentru generații de copii cãrora le-a deschis mintea și sufletul.     Articol realizat de    Prof. Alina-Ionela CASIAN,  Colegiul Național „Vasile Alecsandri“ Bacãu (Apărut   în  august 2024 în Revista  ATENEU, la aniversarea a 60 de ani de activitate neîntreruptă!)