O    LECTURĂ   DE  NERATAT!

BIBLIOTECA    DE PROZĂ  SCURTĂ

FERCHENEAȚA

 

De la moara de apă de sub gruiul grofului, Ciologa pornise, aşadar, şi el către Bucureşti. Nu era de altfel singurul din sat care făcuse asta. Mai plecase şi Dima, şi Ţaina, şi Iţidor, şi Coşarcă, şi atâţia alţii. Căci se pornise la vremea ceea un val al pribegiilor, care prin America, care prin Bucureşti ori Craiova sau oraşe mai de pe-aproape, astea din urmă devenindu-le cu totul familiare, de mai că nu mai erau luate în seamă. Încât părea că se clatină lumea din ţâţâni. Şi, cu bocceluţa la spinare, cu sufletul cătuşe, căci cine ştie ce-ascundea fiecare în el, o luau pe drum la  vale. Că la vale se da mult mai uşor. Cu treabă cei mai mulţi, ori alţii, doar aşa în dorul lelii, dacă tot venise vremea plecărilor, ăştia de pe urmă cheltuind mai mult decât le-ar fi fost câştigul, făcându-li-se, vorba românului, mai scumpă aţa decât raţa. Unii au şi uitat să mai vină înapoi, la nevastă şi copii, cum o făcuse Ţaina, scăpat cu greu din mrejele ibovnicei Didina, mult iubitoarei Didina de la Viscofil, purtând mai apoi, multă vreme, stigmatul rătăcirii sale. În zadar ne-ntrebam noi, cei mici, unde e „unchiu Ion” (doar lui îi ziceam „unchi”, ceilalţi, de acasă, fiind „uncheşi”, ori el, coborât din Bucureşti…) de nu mai vine defel pe la noi (că doar cu venirea lui mâncam, ca la sărbători, la masa din fundul casei, la masa „ai bună”. Şi mâncam atunci pâine cu lapte, în rest noi mâncam doar cu mămăligă laptele, ori ouă fierte, pe care obişnuit noi nu le aflam decât la Paşti, ouăle fiind monedă forte, pe ele luând şi cumpărând de toate de la prăvălii: chibrituri, gaz pentru  lampă, sare şi-atâtea mărunţişuri trebuitoare în gospodărie). Dar, a venit totuşi la ai lui. Şi a venit singur. Mare lucru! Cu urme însă. Căci toată viaţa n-a mai prosperat, se vede că-l muncea rău de  tot gândul drăguţei sale de departe. Alţii au venit însă cu jumătăţile după ei, ori că n-au mai putut scăpa de ele, ori că chiar le-au fost dragi.

Uşurel şi sprinten, lui Ciologa nu-i fu greu deloc s-o ia, deci, şi el spre Bucureşti. O lăsă pe Fercheneaţa cu gura căscată mărturisindu-i hotărârea, pentru ea de-a dreptul năprasnică, de a o  părăsi. Băgase ea de seamă cum, cu ceva vreme înainte, arătase semne de mare nelinişte şi-o frământare neostoită îl chinuia şi-l muncea întruna. Dar la plecarea lui de-acasă nu se gândi nici în ruptul capului. Tocmai când i se părea că lupta ce-o purtase, de a-l cuprinde, căpătase un sens. Întrevedea unirea lor atât de aproape încât mai că-şi număra zilele rămase până la împlinirea sorocului. La aflarea veştii, sufletul i se învălui deodată într-o mantie mohorâtă, încărcată de regrete amari şi adânci, de-o tainică amărăciune. În zâmbetul silit al buzelor sale şi în privirea tristă a ochilor ei pe jumătate deschişi, plini de focul unei dureri nemărginite, se putea citi o suferinţă fără de margini Nu-i mai puţin adevărat că şi din vorbele lui, înecate în gât, nu s-ar fi degajat un regret, la fel de mare şi de dureros, punând cap unei relaţii atât de apropiate. Cu care venea aşa de departe. Încât, toată seara dinaintea plecării fu supărător de tristă. Părăsind- o în lacrimi ale părerilor de rău, hotărî să nu mai întoarcă privirea nici măcar pentru o clipă către  ea, ci să privească doar înainte. Către gândul cel nou, atât de îndemnător, de insistent şi de poruncitor, ce-i acapara toate energiile, toate vrerile şi toate poftele. De rămăsese el însuşi mirat de ambiţiile curioase născute şi crescute-n sufletul lui. Chiar curioase, câtă vreme nici nu-i era prea lămurit către ce se îndrepta şi, mai ales, pentru ce o făcea. Lăsând în urmă un suflet pustiit şi  un trai mulţumitor la moara grofului de sub grui.

O tăie peste Cărări la Blaj şi de aici, nici una, nici alta, aţă în oraşul cel mare se opri. Să-şi caute de lucru?! Să-şi caute nevastă?! De vreme ce doar de la ele pleca. Visa la mai mult, la un alt fel de viaţă?! Cine-l mai ştie ce-o fi vrând, ce-o fi fost prin capul lui atât de înceţoşat la acea vreme! Destul că o făcuse. Şi, de l-ar fi întrebat cineva pentru ce, oare ar fi avut ce să-i spună?! Ori ar fi scăldat-o cum ar fi putut, lăsând-o aşa, în doi peri, şi şi-ar fi văzut de treabă?!

Cu ce se îndeletnicise, cum şi pe unde, şi-n tovărăşia cui şi-o fi purtat veacul prin cele străinătăţi, iarăşi e de prisos a mai stărui. Destul că, nu la multă vreme, nu făcu el purici mulţi pe-acolo, se-ntorsese c-o femeie, de să nu pici apă rece pe ea. Cu una Similia, de pe Chiul Gârlii, o femeie hotărâtă şi plină de curaj, de-a fost ea în stare să-şi ia lumea-n cap!, cu curajul, cu hotărârea şi cu felul ei de a fi, uimind pe toţi cei aflaţi acasă şi mai cu seamă pe cei din neamul lui Ciologa. În fustele ei scurte, cu sânii mai mult goi şi cu picioarele atât de frumoase – cu astea să-l fi răpus atât de iute de uită cu totul de mândra lui de-acasă?! – sări-n scurtă vreme şi-n ochii sătenilor, cu frumuseţea sa încă neveştejită îmbătându-le fermecător privirile. Căci surâsul ei părea un curcubeu pe faţa-i oacheşe, măslinie. La prima vedere cei mai mulţi şi-ar fi zis că-i o  stricată, în stare să-şi dea poalele peste cap în faţa întâiului sosit. Numai că femeia nu era chiar ceea ce părea. Şi asta puţini o pricepeau. Puţini ştiau că sufletu-i era departe de ucigaşul dragostei, adică de desfrâu, că el era pus deoparte, la adăpost de încercări, pentru omul ei doar.

Pe cât de frumoasă, pe atât se făcea şi plăcută, purtând cu sine acea chemare femeiască, în  stare să pună multe suflete pe jar. Voinică şi energică, arăta încă urme ale frumuseţii dintâi, ce-o fi avut-o la vremea tinereţii. În toate, părea o doamnă mare, o doamnă de ofiţer. Căci trebuie spus, Similia nu mai era nici ea, cum nici Ciologa al ei, la anii desprinşi de curând din cei ai juneţii. Dar ceea ce-i mira cel mai mult pe cei ai locului era slobozenia ei la vorbă. Cu fă şi bre, cu dă şi pă se mai învăţaseră ei, dar când o auzeau cu fel şi fel de măscări pe limbă, trimiţându-i atât de senină prin cele locuri de origine, ce se-acoperă de văzul şi-auzul lumii cu atâta sfiiciune din totdeauna, prindeau a se cruci şi a se feri din calea ei. „Asta-i cu cine nu trebuie!” – îşi ziceau ruşinaţi, uitându-se cu grabă în jur să vadă de-au mai auzit-o şi alţii. Nu că le-ar fi displăcut într- atât vorbele ei şi, de ce să n-o spunem pe a dreaptă, că i-ar fi supărat cu adevărat. Nu. Înlăuntrul lor trăiau chiar o stare de satisfacţie, de amuzament şi desfătare. Şi asta, mai cu seamă când femeia sosită de pe Chiul Gârlii aşa, tam-nisam la Purpura, mai arunca pe furiş şi ceva priviri  ciudate, colorate – pesemne să vadă şi cu cine are de-a face – după care prindea a deşerta sacul cu vorbe de duh, dulci şi glumeţe, niciodată însă netrebnice, nedemne. Nimic nu trăda nici cea mai neînsemnată tulburare în manifestările ei atât de naturale, fireşti şi fără de ocolişuri. Şi satul prinsese încet-încet a o îndrăgi şi a o socoti dintr-ale lor de când lumea. Ba încă, mulţi dintre ei trăiau o imensă desfătare în apropierea sa, savurând cu toată plăcerea acele clipe de delectare  şi încântare sufletească, pe care ea li le oferea cu cea mai mare naturaleţe.

Dacă Similia ar fi bănuit măcar peste ce avea să dea însoţindu-se cu Ciologa al ei şi aşezându-se la Purpura, în satul lui de peste munţi, cu siguranţă paşii n-ar fi purtat-o şuhan pe- aşa locuri.După nume Ciologa părea un nătăfleţ, un molâu şi-un netot, neînstare de nimic bun. Cum aparenţele sunt însă aşa de-nşelătoare…  Curată şi mereu îngrijită, harnică şi mult îndrăzneaţă, nu e de mirare că bucureşteanca fu luată la ochi şi de jandarmii satului. Nu era de altfel întâia poftită să le treacă pragul. Când îi  cerceta, şi-o făcea asta destul de des, Rădichioaie se primenea tot cu pudărele din potică, iar la ştrimfi purta numai funde roşii să le fie lor mai pe plac. Iar acum, cu ceva proaspăt la îndemână,  cum să nu-i arunce şi ei undiţa. Aşadar, trecu şi ea pe acolo, chemată de mai marii ordinii din sat.

Nicidecum de rău, Doamne fereşte şi apără! Ci doar aşa, să le fie de ajutor, să le rânduiască prin cele treburi gospodăreşti, să le fie mai pe-aproape. Şi asta, cu voia soţului, de bună seamă. Şi nici gând de alte cele! Ci doar aşa că le plăcea lor vorba ei, priceperea într-ale gospodăriei, chiverniseala cu care-şi rostuia căminul şi, mai cu seamă, pentru faptul că proba încredere.  Ceea ce pentru Ciologa nu era puţin lucru, auzind el aşa vorbe de laudă pentru nevasta lui. Vorbe  drepte şi la locul lor, de altfel. Încrezător în spusele, dar mai ales în sinceritatea zicerilor lor,  bărbatul îşi dădu acordul ca ea să-i slujească. Că doar n-o va face pe degeaba.

Casa jandarmilor o impresionă peste măsură. Mai văzuse ea case arătoase, că doară  venea din oraşul cel mare, cu palate şi clădiri care mai de care mai chipeşe şi mai încărcate de  podoabă şi frumuseţi. Dar casa aceasta avea ceva ce-o fascina şi-o fermeca. Coridorul acela  imens, nesfârşit de lung, din care pătrundeai în încăperile înalte, mari şi aerisite, beciurile şi ele imense, bine delimitate între cele ale gospodăriei şi cele ale răufăcătorilor o făceau să se minuneze din cale-afară. Nu înţelegea de ce, când pătrundea prin temniţa celor osândiţi la pedeapsă, se cutremura. Lumina ei împuţinată, aproape căzută în întunecime, zuruitul sperietor al lanţurilor, cărora nici nu le prea înţelegea ea rostul, o marcau pentru multă vreme. De aceea  nici nu o cerceta ea atât de des, mai mult doar când căpăta poruncă pătrundea pe-acolo, gândind  zile în şir la suferinţele îndurate de mulţi între zidurile reci, câţi cu vină, câţi fără de vină, căzuţi în păcat fără de vrerea lor, aşa ca dintr-o neghiobie ori o ciudăţenie a sorţii.

În jur se simţea un aer curat, proaspăt, de primăvară. Totul părea primenit de când cu venirea ei, casă, curte, grădină, laolaltă căpătând o cu totul altă înfăţişare. Verdeaţă şi flori, ordine şi rânduială peste tot, încât cine pătrundea în curtea şi casa lor, chiar de nu erau ei aşa de mulţi, pe-acolo paşii purtând mai degrabă oameni împricinaţi, potrivnici frumosului şi binelui, rămâneau totuşi surprinşi de cele întâlnite. De unde până aici lăcaşul jandarmilor era văzut doar în culori sumbre, întunecate, şi prin aspect, dar mai ales prin menirea ce-o avea, de-acum Similia reuşi să-l învioreze, să-l facă mai omenos, mai primitor. Inclusiv pe oamenii lui, să-i deschidă  către lume, să-i scoată din încrâncenarea obişnuită, să-i redea lumii. Se auzeau şi pe aici glume,  râsete, între zidurile lor mai pătrundeau şi alt fel de oameni, nu doar dintre aceia certaţi cu lumea  şi cu legea. Altă viaţă se derula în casa jandarmilor de la sosirea femeii celei noi. Din priviri ea însă nu-i slăbea defel nici pe slujbaşii împărăţiei. Nu trecea nepăsătoare pe  lângă ieşirile nelalocul lor, pe lângă pedepsele aplicate fără de temei, şi mai ales pe lângă bătăile  atât de degradante şi umilitoare ce le aplicau celor căzuţi în păcat. Îi urmărea cu coada ochiului, să le afle pornirile, să le citească gândurile, să le priceapă poftele. Ca să ştie ce are ea de făcut mai apoi. Feminitatea trebuia pusă deci şi ea la lucru.

Drăcoasă cum era, cu ochii ei de jder, pătrunzători şi chemători, galeşi şi migdalaţi, iscoditori şi pofticioşi totodată, de o mare afecţiune, îi perpelea, tot mai adăstat, cu zi ce trecea. „Dacă altfel nu-nţeleg netoţii ăştia, ia-n să-i pun eu o lecuţă pe jar!” îşi zicea de multe ori când  băga de seamă că doar vorba nu-i era îndeajuns. Şi-i privea atunci zâmbitor şi ademenitor, cu  subînţelesuri. Şi-nainte de toate pe şeful lor. Pe Mitruţ, moldoveanul cel mărunţel, chipeş şi  iubăreţ, pusese ea ochii, pe ăsta simţindu-l ea că i-a căzut la inimă. Şi-atunci, ori de câte ori prindea momentul unor clipe de delectare şi desfătare, nu lăsa niciodată să-i scape prilejul. Se  hârjoneau de mai mare dragul, de cele mai multe ori maidaneza îmbrobodindu-l pe jandarm într- atâta de-i sfârâiau călcâiele. Iar când îl petrecea cu privirea, cu acea privire tăioasă, apăsătoare  şi neclintită, îl săgeta până-n străfunduri, de-a dreptul îl tulbura şi-l scotea din minţi. Încerca  atunci să scape de căutătura ei dominatoare, coborâtă-n inimă, unde răscolea ca un pumnal dureros, dureros de dulce însă. În zadar se muncea el să iasă din calea ochilor ei drăcoşi, căci uitătura ei zâmbitoare şi penetrantă ucidea în el orice putere de împotrivire…

Ceva, ceva  din toate astea ajunsese şi pe la urechile lui Ciologa. În ciuda încredinţărilor cu care Similia îl asigura de fiecare dată, de la o vreme prinsese totuşi a se îndoi de spusele femeii sale, nepricepându-i sub nici un chip felul, mult deosebit de cel al femeilor locului. Şi iarăşi îi veneau în  minte vorbele atât de înţelepte ale bătrânului Chiţu din vecini: Cumpără-ţi casă făcută, ia-ţi  nevastă cunoscută. Iar când mai venea şi cu completarea potrivit căreia să-ţi iei slugă de departe  și nevastă de aproape mai că era-n stare să-şi dea cu capul de pereţi. N-avea cum proba cinstea muierii lui, deşi uneori înclina să creadă în cuminţenia şi-n bunele ei intenţii, conducând către  omenie. Trăia o stare de incertitudine, se amăgea cu iluzii naive, ce-i dădeau totuşi o bună şi  dulceagă dispoziţie. Căci oricum s-ar fi trecut ziua, seara Similia aducea pacea şi liniştea  căminului pe făgaş: ”Facă ziua ce a face, noaptea fusta pune pace!”

Cu cât gândul săpa mai adânc la rădăcina îndoielii semănate de femeia casei sale, cu atât reîncolţea dragul de femeia ce-i oblojise rănile sufletului atâta vreme. Şi pe care prindea a o  regreta tot mai mult, părerile de rău începând a-l mustra tot mai apăsat. Le purta acum pe  amândouă în inimă deopotrivă de dragi, deopotrivă de calde şi mângâietoare. Alerga cu gândul de la una la alta şi nu se putea hotărî asupra căreia să stăruie mai îndelung. Grea îndeletnicire, aspră şi totuşi plăcută povară!

Îi dădu de-nţeles Fercheneţei, ce trecea în sus şi-n jos repetat pe la poarta sa, că firul iubirii  lor ar putea fi reînnodat, că strigătului nemăsurat al dragostei dintâi se cuvine să-i răspundă pe- aceleaşi unde, după cum cândva el le-a încălzit atât de duios sufletele. Nu-i trebui nici un fel de  caznă să regăsească dragostea de dinainte, senină şi dulce, mai ales că simţămintele ei rămăseseră aceleaşi, statornice şi total lui puse deoparte.

De la o vreme, femeia din vecini de Chiţu, care pe toate le vedea şi le pricepea „omeneşte” („Cum mai merge lumea asta, bade Ilie?” „Omeneşte!”; „Cum o mai duci cu muierea, baciu Ilie?”„Omeneşte!”), începu să treacă din nou pragul casei dragului atât de drag. De unde se vede că  nici Ciologa nu era chiar de lepădat şi cu atât mai mult de uitat. Durdulie, sprintenă şi apetisantă, Fercheneaţa părea făcută pe gustul şi pe placul lui Ciologa. O redescoperi în toate ale ei, bune şi frumoase, pe potriva inimii lui. Şi se-ntreba acum  înciudat, pe unde oare i-o fi umblat minţile la vremea când a părăsit-o? Că doar în mână i-a fost,  fără de piedică din partea nimănui! Şi-apoi, dragostea dintâi… Dar, se vede că omului îi este dat să fugă uneori chiar şi din calea binelui. De parc-ar fi blestemat să n-o ia pe calea cea bună. Ori, dacă şi câinele de prea mult bine turbează…

Cu gura ei ispititoare, cu nasul mic şi delicat, cu vârful puţintel ridicat în sus, cu faţa senină şi mereu zâmbitoare, îl răscolea acum mai amarnic, ori de câte ori o vedea. Şi parcă era un făcut, că mai la fiecare ieşire pe la poartă ori prin sat, dădea cu ochii de ea şi orice întâlnire a lor îl măcina şi-l făcea să tresară. Şi se mustra pe sine însuşi şi-şi ocăra zilele cele atât de nechibzuite  de dinaintea plecării în pribegie.  Chinuri, suferinţi, durere!

O luptă crâncenă, uriaşă, turbată, o luptă între înger şi demon, se făcu viaţa lor de când prinseseră a-şi fura dragoste pe ascuns… Intrată şi-n graţiile Similiei, devenită între timp bună şi apropiată tovarăşă, viaţa fără prieteni fiind atât de grea, îi venea cu atât mai uşor să bată la uşa casei sale. Şi, la drept vorbind, chiar îi plăcea Similiei femeiuşca asta cu ochi negri, cu gene lungi, umbrindu-i uşor privirea şi dând o uşoară undă de sfiiciune frumuseţii ei aparte, pe cât de simple, pe atât de încântătoare. Totdeauna îngrijit gătită, ferchezuită de-a mai mare dragul – de asta satul s-o fi botezat Fercheneaţa?! – îşi făcu loc în inima străinei de peste munţi, care, la rându-i, se bucura şi ea nespus de această neaşteptată, dar plăcută întâlnire, în ea rezemându-şi de multe ori clipele de  amărăciune, de urât şi deznădejde, ce-o mai încercau la răstimpuri în lumea cea nouă a  surghiunului ei… Cu pieptul clocotind, cu inima zvâcnind în bătăi, cu faţa-mbujorată, Fercheneaţa răsări-n faţa ibovnicului. Se opri. Râdea oarecum şi ea mirată de prezenţa sa acolo, în pragul zilei. Dar, tot aşa de bine ştia că mai târziu cărarea i-ar fi fost închisă de tot. Că Ciologa al ei n-ar fi fost scăpat nici cât din vedere de ea, de cea plecată de pe Chiul Gârlii, pentru omul ei drag, pentru Ciologa. Îi  apăru mai chipeş ca altădată, mai nalt şi mai spătos, cu ochi vioi, arzând sub sprâncenele-i dese, cu faţa mai zâmbitoare şi mai chemătoare. Uită de teama cu care pătrunse. I se părea acum totul atât de normal, de firesc şi de natural, că n-avea la ce să-şi mai facă gânduri, să se mai sperie. Din inimă-i dispărură frământările ce-o munciseră până nu demult. Iar când îl văzu că s-apropie  de ea şi-o cuprinde hulpav pe după mijloc, se pomeni strânsă ghemotoc la pieptul lui. De unde-şi dăruia fără de saţ dulceaţa buzelor sale. „Tu, aici?” fură vorbele dintâi, şi singurele, de altfel, cu care-o primi drăgăstos în braţele sale. „Aşa, doar ca să-ţi văz ochii!” se gudură ea la pieptu-i larg deschis, cu capul puţintel dat pe spate, să-i poată cuprinde privirea mai bine. Zăvoare, primejdii, riscuri, toate fură date uitării.

Dar  ușa se deschise! Destul că de undeva la urechile Similiei ajunseseră vorbe rele, de pâră şi ocară. Ce-i aprinseseră-n suflet sete de răzbunare. De răzbunare cruntă, oarbă, teribilă, ucigătoare. Ea, venită de pe Chiul Gârlii, să fie încornorată? Batjocorită, umilită şi-njosită? Trăia de-o vreme simţământul ăsta degradant şi nu putea pricepe mobilul lui atât de sâcâitor şi de enervant. Iar acum…  Pe faţa ei fierbinte îşi făcură numaidecât apariţia broboane reci. O teamă, o ciudă, amestecate de-a valma, ori toate laolaltă, o mişcară din loc. Tresări când gândul cel rău o săgetă- ntâia oară. Un fel de spaimă, ceva nelămurit i se aşeză la inimă. Încerca să-şi facă curaj, să se  descotorosească, să iasă din starea năucitoare în care căzu. Trebuia să fie însă hotărâtă. Înapoi n-avea cum să mai dea. Ochii-i sticleau de furie şi-o ură imensă se ridică deasupra tuturor simţămintelor sale. O ură primejdioasă, ce nu putea fi stinsă decât prin răzbunare. O ură  sălbatică, uriaşă, ce-i sporea neînchipuit puterile. Slobozi un urlet groaznic, precum vaietul unei fiare rănite, după care urmară câteva clipe de  linişte totală. Fu momentul de cumpănă. În care avea să delibereze. Smulse baioneta uriaşă din vârful puştii lui Mitruţ şi se făcu nevăzută. O rupse-ntr-un suflet pe sub vale, în nevăzul şi neştirea lumii şi, prin fundul grădinii, pătrunse nebunatic în încăpere. Nimic nu-ntrece furia cu care femeia-ndrăcită se-aruncă asupra  potrivnicei atentând la pacea căminului ei! Cu sânge rece împlântă baioneta. Cu toată vrăjmăşia o împlântă!

Desprins de lângă ea, Ciologa rămăsese-mpietrit în mijlocul casei. Dezmeticit la o vreme fu cuprins de o mânie năprasnică, oarbă. Ar fi lovit-o la rându-i, dar era prea târziu şi era-n van.  Ochii celei atât de aprig duşmănite şi-aşa de crunt lovite pluteau de-acum într-o apă  tulbure, neclară, învolburată. Lumina lor căzu pradă întunericului devorator. Sta-ntinsă pe pat, fără de suflare, când doctorul Heini ajunsese ca o furtună la faţa locului.

La locul faptei. La loc de ucidere şi-omor. Gândea c-ar mai putea face ceva. Totul era însă în  zadar. Similia lovi necruţător. În ceasul răzbunării gelozia lovi fără de milă, cu toată înverşunarea. Căpătă de la doctor o privire înciudată, dispreţuitoare, ca şi când, în treacăt, i-ar fi strigat  despovărător: „Mâncatu-o-ai, prăpădită ce eşti!”Mitruţ îi aşeză cătuşele pe mâini. Nu fără strângere de inimă! O conduse tăcut şi-ngândurat  spre locul osândei. Fu trimisă pentru ani mulţi la ocnă. Satul se cutremură. Era-ntâia femeie a lui trimisă în rândul ocnaşilor.  Pentru omucidere trimisă, ea, cea venită de pe Chiul Gârlii…    Proză de Ioan Popa