,,Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate” – Marin Sorescu
O invitație la contemplare, un dialog cu esențele artei și ale existenței, unde prozatori, poeți și artiști prind viață în evocări pline de profunzime! Aceasta ne propune volumul „Ferestre” de Marin Sorescu, în care sunt deschise porți către universuri interioare, îmbinând amintiri și reflecții cu o finețe rar întâlnită. Eseurile, scrise în anii ’60 și ’70, ne poartă prin viața literară și artistică, dezvăluind trăiri intense și observații acute.
Fereastra
Fereastra ochilor tăi îmi e necesară
Ca uitatul pe fereastră.
Dacă nu mă uit o zi
Pe fereastră,
Casele, pomii din jur,
Se trag înapoi.
Dacă nu mă uit
Două zile,
Toată lumea mea
Trece dincolo de soare.
Atunci nu-mi mai rămâne
Decât să m-arunc pe fereastră
A treia zi,
Încercând s-o prind din urmă. – Versuri de Marin Sorescu
FEREASTRĂ (DEX)
– Deschizătură de formă regulată lăsată în peretele unei clădiri, al unui vehicul etc. pentru a permite să intre aerul și lumina; ansamblu format dintr-un cadru fix și din cercevele în care se fixează geamuri, montat în deschizătura amintită; ansamblu format de această deschizătură, împreună cu cercevelele care o încadrează și cu geamul fixat în cercevele
– Oră liberă intercalată între două ore de curs în programul zilnic al unui profesor sau al unui student.
Solilocvii – Lux în tenebris
Fericirea este emoția pe care noi o căutăm atâta timp și de cele mai multe ori ne resemnăm și avem impresia că aceasta nu mai este de găsit. Atunci revenim la viața noastră obișnuită și la un moment dat apare intuiția biruitoare conform căreia simțim că este pe aproape. Este ca o problemă pe care trebuie să o rezolvăm, dar poate este vorba despre o enigmă, o enigmă a Paradisului. Înțelegem, ulterior, că trebuie să ascultăm și glasul intuiției. Tocmai în acest moment istoric în care omul nu mai crede că Paradisul se află pe Pământ, află confuz că fericirea după care fuge este înlăuntrul lui…
Prezentul este înecat în durere. Este loc doar pentru suferință. Timpul nefericirii tărăgănează, pare etern. Viitorul pare de altfel și el lipsit de sens. Se întunecă și soarele uită să mai iasă.
Cel mai grav este însă și trecutul va fi contaminat: nu cumva momentele mele de fericire au fost până la urmă niște iluzii? Or fi existat în imaginația mea naivă? Și iar înghițim o doză de nefericire.Tot ce se simte în jur provoacă o înăbușire lentă, o asfixie inexorabilă. Să luptăm împotriva nefericirii înseamnă să luptăm împotriva tentației de a renega fericirea. Totul e fals, doar suferința de moment e adevărată. Să te simți pierdut înăuntrul tău și să remarci că nu mai există o cale de ieșire, să simți lovituri apăsătoare care vin din tine…
Soluția pentru a vedea măcar un strop de lumină este să ne agățăm de viață, atât cât se poate. Zbuciumul care ne apasă trebuie să-l căutăm în suflet și să fim cinstiți cu noi înșine pentru a recunoaște sursa din care el vine. În ciuda vicisitudinilor pe care le suportăm de-a lungul vieții, trebuie să credem în acea fărâmă de lumină pe care o găsim tot în noi.
Câteodată ne simțim foarte departe de fericire, încât credem că nu mai există. A trecut mult timp de când percep doar freamătul ei îndepărtat. Întrebarea care se pune, din punctul meu de vedere, singura întrebare este dacă abandonăm sau nu? Merită sau nu să luptăm pe mai departe? Eu zic că merită. Și nu pentru ce se află în afara noastră, ci pentru tenebrele ce sălășluiesc în interioritatea fiecăruia. Luptăm pentru a nu uita lumina. Aceste așchii de fericire pe care le descoperim în nefericire sunt ca un ecou, un indiciu că fericirea există. Iar pentru cel care pătimește din cauza nefericirii și suferă este un motiv în plus pentru a trăi.
Ar fi bine să nu ne limităm la suferință, să nu căutăm în ea nici adevăruri, nici învățăminte. Să nu ne uităm spre tenebre, ci spre lumină.
Uneori nefericirea este ca un glas, ca un strigăt de ajutor, un suspin ce ți le lipește până la os. Cu toate acestea, nefericirea nu trebuie să ne transforme în ființe solitare. A trăi în izolare înseamnă că acceptăm faptul că fericirea a murit și că ne pierdem speranța în renașterea ei. Când totul se sfărâmă în jurul nostru, ultima bătălie pe care o avem de dat este cea cu noi înșine. Trebuie să facem față îndoielii, nihilismului, resemnării. De ce să nu ne lăsăm în voia sorții? Ce facem dacă ne-a pierit elanul vital?
Acțiune. Acțiunea este cea care este salutară pe plan psihologic. Ne oferă un cadru și o limită pentru tentația disperării. Singura care ne poate învăța și înălța este lupta împotriva nefericirii. Nu nefericirea în sine, căci ea e cea care ne înăsprește. Printre nenumăratele capcane care ne pândesc când suntem nefericiți există și riscul amărăciunii, cinismului, negativismului constant.
Cea mai mare victorie pe care și-o poate lua nefericirea este să renunțăm la lupta pentru fericire. Sentimentul că avem o viață fericită constă mai degrabă în momentele simple de fericire pe care le trăim în mod general.Mulți poeți și prozatori au subliniat importanța acestor fărâme de fericire, care sunt tot atâtea invitații pe care trebuie să le acceptăm pe loc și să ne bucurăm din plin de ele. Din firimituri se țese o viață fericită. – Gânduri împărtășite de David Ioana (La Punkt.ro)
Foto 1, 2 – Ferestre, lucrări realizate de pictorul băcăuan Aurel Stanciu