BIBLIOTECA    DE    PROZĂ   SCURTĂ

 

Oare unde e Parisul?! se întrebă, subit, Miriam. Aplecându-se peste volan, privea semi-absentă în stânga și în dreapta printre pietoni, dincolo de cele trei treceri ale intersecției la care era oprită. O întrebare aparent banală care i se manifestă spontan în minte și îi rupse monotonia monologului interior. Era extenuată. Oboseala aceea de sfârșit de săptămână care, pe drumul de întoarcere spre casă – drum fără grabă ce nu îi solicita foarte mult atenția și despre care îi plăcea să spună că mașina îl știe pe de rost și se conduce singură – împinge la reverie. Un moment de respiro, cu precădere – momentul ei de respiro, perioada în care revedea succint cele petrecute peste săptămână și își făcea o schiță mintală pentru cele ce vor trebui făcute începând de luni.

Întrebare aparent banală dacă Miriam nu ar fi locuit deja de mai bine de zece ani în Paris. Timp în care, dintr-o continuă și sâcâitoare tendință de optimizare a duratelor traseelor pe care le parcurgea, ajunsese să-i cunoască toate sensurile și contra-sensurile. Sau, mai ales, dacă trecerea de pietoni la care era oprită nu s-ar fi aflat în Paris.

Zâmbi, dezorientată pentru un moment, apoi își continuă drumul. Viră la stânga și ieși din Paris, lungind Bois-de-Boulogne. Senzația rememorată a dezorientării îi amintea de zilele în care se stabilise în metropola de pe malurile Senei. Zilele în care fiecare curbă o lua în raport cu un centru imaginar, construindu-și treptat un sistem referențial interior atât de prețios în traversările anodine din Paris înspre suburbiile acestuia și vice-versa.

Miriam era vopsitor. Și, așa cum de multe ori soarta pare a avea doza ei de ironie, soarta a fost cea care a împins-o în oala cu vopsea. Dintre toate meseriile pe care a avut ocazia să le testeze în tinerețe, aceasta i se păruse cea mai ușoară. Ba chiar mai mult, a și avut succes cu ea. Cu timpul, a început s-o îndrăgească și a devenit din ce în ce mai bună la ce făcea. În cele din urmă, și-a deschis o firmă și a început să profeseze pe cont propriu. Iar, ca la orice bun gospodar, a fost doar o chestiune de timp până a avut și un angajat, imediat apoi – doi.

O tipă cu capul pe umeri, cum îi plăcea să se autocaracterizeze, Miriam era competentă. Își cunoștea foarte bine profesia și era sârguincioasă. Nuanța era pasiunea ei și chiar făcuse nenumărate cursuri de colorimetrie. Fiecare furnizor de pigmenți avea particularități specifice, dar asta nu o descurajase niciodată. Dimpotrivă, își notase totul organizat pe capitole într-un caiet, pornind de la modul de diluare, rapoarte și cantități, la modul de funcționare al colorimetrelor, întreținerea și configurarea lor. Odată ce stăpânise câteva tehnici, începuse să facă diferite experiențe. Iar în câteva cazuri, făcând ceea ce de obicei nu se făcea – combinând produse de la diferiți furnizori, ajunsese la rezultate superioare față de standardul pieței.

Extravertită, Miriam nu păstra secrete. În domeniul meseriei, vorbea întotdeauna deschis cu angajații, le arăta, le explica ultimele sale idei și căuta să-i facă să înțeleagă atunci când avea impresia că fusese ambiguă în cele spuse. Scruta cu iscusință expresia facială a interlocutorilor săi, iar de se ivea vreo îndoială – căuta să lămurească pe înțelesul omului. Doar că uneori oamenii, ca oamenii, erau mai degrabă interesați de cât e ceasul decât de ce spunea cel din fața lor. Ziceau da-da, le intra pe-o ureche și le ieșea pe cealaltă, și iacă: acuși era pauză de masă ori vineri…

Cel mai important proiect pe care îl realizase până acum fusese reabilitarea « Pont des Arts ». Un șantier insignifiant din punctul de vedere al bugetului alocat de către Primăria Parisului pentru lucrările de restaurare a monumentelor din oraș, însă o reușită deosebită, o recunoaștere fermă a seriozității și abilităților micuței societăți comerciale pe care o gestiona. Se pregătise din timp pentru aceste lucrări. Încă de când văzuse, cu un an înainte, listate pe pagina oficială a Primăriei studiile viitoarelor intervenții. Întocmise un dosar-propunere la care atașase o secțiune asupra experimentelor sale în domeniul culorilor, documentând metodic pașii pentru fiecare opțiune și alăturând mostre de culoare în format mare, pentru a putea fi bine observate nuanțele și reflecțiile în orice lumină.

Lucrările de la « Pont des Arts », podul-cu-lacăte cum îl numeau angajații, au început doar în septembrie. Deși licitația a fost câștigată pe la mijlocul primăverii, a mai durat aproape o lună până când a primit notificarea oficială prin scrisoare recomandată. A urmat o perioadă cu ședințe în care cei de la biroul de arhitectură al primăriei au solicitat succesiv informații suplimentare asupra proceselor tehnice. În prima fază s-au asigurat că Miriam folosește doar vopsele solubile în apă, pentru a evita poluarea cu diluanți și uleiuri. Apoi au devenit intrigați de tehnica elaborată de către ea și au cerut treptat din ce în ce mai multe detalii asupra procedeului său inedit de sinteză a culorilor. Miriam a participat la fiecare solicitare și a explicat, intrând în detalii atât cât era necesar, rezultatul la care se aștepta și procesul prin care se poate realiza așa ceva. „Toată lumea iubește culoarea” – îi plăcea lui Miriam să spună, iar cei de la primărie păreau a fi de acord. „Vorbiți despre o culoare nouă, implicând un proces delicat pentru realizare. Credeți că termenii vor putea fi respectați? Durata șantierului este limitată” – i-au pus în vedere, în ultima fază, cei de la primărie. „Vorbesc nu doar despre o culoare, ci despre nuanțe în lumină” – explicase Miriam.

„Lumina este cheia succesului acestui proiect și modul în care va fi percepută de către ochiul omenesc. Nu trebuie să gândim neapărat în culoare, ci în luminozitate și contrast. De-a lungul zilei, în funcție de anotimpuri și vreme, calitatea luminii soarelui se schimbă. Noaptea, iluminatul artificial poate pune în valoare doar insule, anumite zone ale ansamblului. Podul va părea viu, reflectând lumina ca un sentiment pe o față umană” – a fost fraza care i-a cucerit definitiv pe membrii comisiei.

***

Cu capul plecat, cu privirea abătută, Miriam aștepta tăcută intrarea comisiei. Nu se gândise vreodată – „nici picurată cu ceară nu mi-ar fi trecut prin cap așa ceva” fusese expresia pe care ea însăși o folosise cu doar câteva zile în urmă – că va ajunge cândva pe banca acuzaților. În lipsa președintelui, era forfotă în sala de judecată… „Luați loc” spuse, după ce se așeză, președintele comisiei de judecată. Fără a arunca măcar o privire înspre boxa acuzaților, își coborî puțin ochelarii și, privind peste ramă, salută din cap pe unul dintre avocații acuzării și pe un alt individ îmbrăcat sobru care stătea câteva rânduri în spatele celor ce păreau născuți din aceeași mamă. „Sau aceeași lipsă de mamă” își spuse Miriam, în continuare cu gândul la micii funcționari cuprinși într-un angrenaj mult mai mare decât ei.

Deși trecuseră câteva luni de când îi fusese adus la cunoștință faptul că i se va intenta proces penal, ei, personal, și nu doar administrativ împotriva societății sale comerciale, tot nu îi venea să creadă absurdul situației în care se afla. Drepți, în picioare, se întoarse pentru a… nu știa nici ea  a câta oară înspre avocatul său în timp ce se citeau acuzațiile și șopti, ascunzându-și gura în podul palmei: ”și totuși, cum te poate judeca cineva pentru a fi vopsit invers?!” Tânărul său avocat împreună cu și mai tânăra sa asistentă erau la fel de dezorientați ca ea. Impulsul tinereții însă îi ajuta pe amândoi în a-și lăsa la o parte grijile ca și când ai îndepărta, cu dosul palmei, condensul de pe o oglindă aburită. Poate inocența, poate idealismul, sau poate chiar faima – își spunea Miriam în privința celor doi, însă era aproape sigură că nu simțul datoriei le confereau încrederea pe care o afișau…

Mai degrabă sau mai târziu, orice oglindă care îți va fi pusă, impusă în față – o vei sparge. Îți vei sprijini sau prinde mâinile de ea și o vei lovi cu fruntea. Pe creștetul tău se va scurge un fin firișor de sânge în timp ce nenumărate fisuri se vor înfiripa concentric pe luciul asumat sub grosimea subiectivă a unei sticle, în spatele căreia va fi fost depus un strat arbitrar de subțire al unei materii reflectorizante. Unde este, te vei întreba invariabil, grosimea stratului din care se reflectă propria înfățișare? Care este adevărul propriei reflecții? Și vei privi, chiorâș și dintr-o dungă, materialul stratificat încercând să deslușești, să cuantifici și să explici adevărul unei realități greu de priceput. Îți vei povesti apoi că adevărul stă între degetele de la piciorul forțat în ascuțimea unui pantof de lac, între degetele scofâlcite, între clacul unui toc dintr-un pas grăbit și bareta care ține talpa lipită de ceea ce protejează apăsarea pasului, în timp ce pășirea, însăși, nu este nimic mai mult decât un gest automatic, precum în melodia unui grup care a trecut, îmbătrânit de vreme și sunetul redescoperit al corzii unei chitare… „După cum puteți constata, onorată instanță, aceasta nu este o simplă reflexie. Ceea ce observă privitorul în ea este dincolo de capacitatea de înțelegere a omului. Iar efectul expunerii îndelungate la această distorsionată imagine – fie că este sau nu așa cum pretinde acuzata, « reflexia propriei subiectivități » – efectele nu pot fi negate. De-a lungul timpului, privitorul își va pierde capacitatea de a raționa, ducând la acțiuni pentru ale căror consecințe nu este responsabilă decât inculpata.”

„Onorată instanță – vorbi la rândul lui avocatul apărării – Miriam nu a făcut decât să vopsească. Dacă a făcut-o prea bine sau dacă a elaborat o tehnică revoluționară în aplicarea vopselei – acestea nu pot fi decât un merit. Faptul că individul este susceptibil de a fi oripilat în urma propriei sale percepții a propriei sale reflexii – sub nici o formă acestea nu pot fi imputate celei care a elaborat procedeul de vopsire. Și în nici un caz aceste fapte, fie ele intenționate sau nu, nu justifică reinstaurarea pedepsei cu moartea și sentința ultimă. Solicit așadar, respectuos și în limitele bunului-simț, abrogarea acuzațiilor împotriva clientei mele și exonerarea sa necondiționată.” Și își  începu judecătorul concluzia: „Desigur, așa ceva nu ar trebui să se întâmple ! Suferințele repetate ale domnului Martin, oripilarea în fața lucrării efectuate de către inculpată și anume vopsirea gardului proprietății, promisiunile de a folosi o tehnică revoluționară în așternerea culorii fără a explica pe deplin beneficiarului posibilele urmări care au dus, sub o formă sau alta, la decesul inopinat al soțului doamnei Martin precum și suferința nejustificată provocată acestei fragile persoane în etate… Așa că  sentința rămâne cea ultimă – pedeapsa cu moartea!”

Proză de Darie Pop,  apărută în revista ”Galaxia”

În foto, Pont des Arts  – Paris