DE PE BLOGURI ADUNATE
Articole apărute pe blogul ”Texte pe față – Zic ce am de zis!”
Despre marinari și despre Strâmtoarea Malacca
Marinarii sunt o rasă superstițioasă și nu e de mirare. Dacă astronauții au ajuns în Cosmos bazându-se pe tehnologia care exclude superstițiile, mările și oceanele lumii au început să fie colindate, conform unor teorii, cu 800.000 de ani în urmă. Întinderile uriașe de apă, adâncimile negre, furtunile năprasnice, au generat atât de multe legende și superstiții, încât ar umple o bibliotecă întreagă. Chiar și pe vremea lui Columb, hărțile maritime înfățișau mări misterioase, populate de monștri înspăimântători care puteau să tragă la fund o corabie ca și cum n-ar fi existat. Și astăzi există legende maritime, fenomene misterioase și lucruri inexplicabile legate de mările și oceanele lumii. Să nu uităm că, deși ajuns în Cosmos, Omul nu a reușit să cunoască nici măcar 5 la sută din ceea ce se petrece sub valuri din cauza condițiilor imposibile pentru explorare. Presiunile sunt uriașe și nicio tehnologie, oricât de avansată, nu face față unui mediu în care, de la anumite adâncimi, presiunea pe metru pătrat este aceea a unui zgârie-nori cu o sută de etaje.
Înainte de a intra în subiect, vom aranja decorurile și scena. Strâmtoarea Malacca este un canal de apă între Malaezia și Sumatra, lung de 800 de kilometri și a fost dintotdeauna pasajul de trecere al navelor din Oceanul Indian în Oceanul Pacific. Comerțul maritim prin strâmtoare s-a dezvoltat încă din antichitate, iar în prezent trec pe acolo, în fiecare an, peste 95.000 de nave. N-am să fac o istorie a Strâmtorii Malacca, pentru că se găsește pe internet dacă vreți mai multe detalii. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, strâmtoarea a fost unul din principalele puncte strategice din Asia datorită rolului său în traficul maritim. De asemenea, fiind, practic, un canal îngust de apă, a fost dintotdeauna un fief al pirateriei, deoarece prezintă o structură ideală pentru ambuscade navale. În timpul războiului, Marea Britanie și Olanda au stabilit acolo puncte de monitorizare și supraveghere, precum și forțe navale de protecție.
Distrugerea
Pe 27 ianuarie 1991, Saddam Hussein a convocat conducătorii armatei irakiene în cartierul său general din Basra. Irakul invadase Kuweitul cu șase luni în urmă, iar Occidentul răspunsese rapid și nemilos, cu peste o mie de atacuri aeriene zilnic, distrugând forțele aeriene ale Irakului precum și apărarea antiaeriană. Inițial, planul lui Saddam Hussein fusese de a atrage coaliția într-un război de uzură desfășurat la sol. Acum, însă, lucrurile stăteau foarte rău pentru Irak din punct de vedere militar.
Cu una din cele mai mari armate din lume, călită timp de 8 ani în războiul cu Iranul, Irakul era o putere militară în adevăratul sens al cuvântului. La cartierul său general din Basra, lucrurile nu păreau deloc așa. Saddam Hussein era furios: militarii irakieni se predau cu miile forțelor coaliției, fără să tragă măcar un foc de armă. Era de neînțeles. Unul din ofițeri i-a înmânat un raport legat de existența unei stații radio FM în orașul Khafji, Arabia Saudită, care emitea mesaje subliminale, determinând soldații irakieni să abandoneze lupta. Deși a considerat raportul ca fiind propagandă occidentală, Saddam Hussein a ordonat ca, în trei zile, postul de radio să fie distrus, iar orașul Khafji să fie ocupat. Generalul-locotenent Salah Aboud Mahmoud, comandantul Corpului 3 de Armată, i-a explicat lui Saddam Hussein că misiunea ar fi sinucidere curată fără suport aerian, pe care Irakul nu-l mai avea, dar Saddam Hussein și-a menținut ordinul. Generalul Mahmoud a salutat și a ieșit, iar trei zile mai târziu, orașul Khafji era ocupat de blindatele irakiene din Divizia a 5-a Mecanizată, care au lansat un atac devastator în noaptea de 29 ianuarie. Rezistența militarilor coaliției a fost nesemnificativă: deoarece nu se așteptau la un atac, efectivele dislocate erau insuficiente. Postul de radio din Khafji a fost distrus.
Două zile mai târziu, coaliția a lansat un contraatac aerian masiv, ce a șters de pe fața pământului Divizia a 5-a Mecanizată care ocupase Khafji. Scopul fusese, însă, atins: stația de radio din Khafji nu mai exista.
La Vatican
Vaticanul este, probabil, cel mai cunoscut loc de pe Pământ, a cărui semnificație transcende politica, finanțele, chiar și religia – deși e un centru global al tuturor celor trei, nu întotdeauna într-un mod favorabil. În fiecare an, aproape șapte milioane de turiști vizitează Vaticanul, nu neapărat din motive religioase. Arhitectura, operele de artă, fascinația pentru imaginea sa de centro catholica mundi, intrigile de amvon, comploturile, au inspirat, de-a lungul timpului, nenumărați autori, unii serioși, alții… mult mai puțin. Când am citit, de pildă ”Codul lui da Vinci”, mă bufnea râsul, închideam cartea și mă uitam la copertă pentru a fi sigur că nu citesc ceva ce se încadrează în categoria „umor la purtător” – cartea e o greșeală de la un cap la altul.
Există însă, în Vatican, mai precis sub el, un loc accesibil doar câtorva aleși, numărați pe degete: Arhivele Apostolice. Întinse peste 60 de kilometri în subteran, cu instalații de reglare a temperaturii și umidității, acces cu cifru, amprentă și scanarea irisului, cu sisteme de securitate de ultimă generație, cu gărzi înarmate care nu știu de glumă, cu seifuri care, aparent, nu se deschid niciodată, Arhivele Apostolice conțin documente, relicve și artefacte colectate de Biserica Catolică timp de mai bine de o mie de ani. Importanța lor este atât de mare, încât chiar și pentru cei cărora li se permite intrarea, accesul e limitat strict la zona lor de interes.
CONȚINUT SUTĂ LA SUTĂ ORIGINAL, NEINFECTAT DE AI (INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ)