Autoturismul  cu numărul …  a plecat de pe str. Pinului, unde a fost  garajul de autobuze locale de la IGO  Onești. Aici, îndrăgostiți de ceea ce fac,  doi tineri – soț și soție, ”au pus pe picioare” realizarea – cu ajutorul fondurilor europene – a unei pizzerii! No The Pizza… cu o terasă  frumoasă, cu loc de joacă pentru copii dar și cu cea mai bună cafea și cu cele mai savuroase pizza!

Și nu este vorba doar despre pizza și ofertele  deosebite de aici- ”comanzi două /diferite / și a treia este gratis!”  Ei, administratorii acestei locații, au dăruit  din produsele realizate, pentru un moment de liniște, prin Asociația Sufletești, un zâmbet celor care nu trebuie să simtă că au fost uitați…

Iar zilele trecute  s-au implicat și  în curățarea și împrospătarea gazonului  de la Stadionul FC Onești, aducând,  cu o pizza și apă rece, puțină energie  celor care ”au pus umărul” pentru ca acest  teren sportiv să fie visat de copii și de iubitorii fotbalului!

Autoturismul   lăsa în urmă  bulevardul plin de semafoare al Oneștiului, ce parcă adormise în seară! ”Nici țipenie” de oameni pe străzi ”măturate” de un vânt pustiu, când doamna de la volan –care-i sprijină cel mai mult pe  temerarii locației menționate – spune:

– Nimic nu se compară  cu dragostea față de nepoți! Este  o dragoste ”dublă”, una care o porți o viață pentru copilul tău…și o alta – ce este neasemuită! – pentru copilul copilului tău! Chiar dacă  simt că mă lasă coloana vertebrală, tot îmi urc nepoțelul  după gât și …”hălăduim” pe străzi, să vadă  tot ce ne înconjoară!

”Bunica” își amintește anii din copilărie… Cum o lua bunicul pe picior și scotea  din câte un sipet fotografii peste care se așternuse patina timpului!Pentru bătrâni, acestea  adunau întreaga lor viață, erau cea mai mare mângâiere a  sufletului!

Din când în când ei se adunau la ”taclale”, vorbeau fără a se certa și a răbufni plini de nervi, timp în care nepoții alergau ”cât îi țineau picioarele” prin jur… Aveau jocurile lor, cu ”bețe” ce aidoma  erau ”caii nărăvași” greu de strunit, ori păpuși, care erau tare neascultătoare, primimd mereu dojană!

Azi  mulți, mulți ”nepoței” au în mână telefonul mobil, știu și aud de toate și se lasă greu duși  de părinți și ca să se plimbe prin mirificele  colțuri ale naturii din jur! Cu privirea  când înapoi, când înainte, scâncesc  că ”nu vrea nimic” iar dacă se împiedică de vreo piatră, strigă cât poate ”Oh, my God!” (”O, Dumnezeule!”)                              Ion Moraru