La Ziua Internațională a Copilului
ȘCOALA DINTR-UN SÂMBURE
La margine de drum, undeva la intersecția străzii Cornișa cu strada Toamnei, se deschisese o școală, într-un sâmbure. Ascuns între frunzele de patlagină și de mierea ursului, sâmburele primea între pereții lui lemnoși, în fiecare dimineață, școlarii, care erau mici, firește: cât să încapă într-un sâmbure.
Primele soseau, în șir indian, furnicile. Ele nu întârziau niciodată, nu își uitau caietele și niciun câine nu le mâncase vreodată temele. Apoi situația se îmbulzea rău de tot, pentru că intrarea din spate a Școlii dintr-un Sâmbure era blocată de o tufă de urzici și toată lumea trebuia să intre prin față: doi gândaci de Colorado în păstaia lor decapotată, câțiva purici pe care îi aducea în fiecare dimineață un pisoi jigărit, albinele pitice în zbor, gărgărițele care făceau în fiecare primăvară cerere de heliport, un cărăbuș pe trotineta lui nou-nouță… Ultimul sosea, în fiecare zi, un melc șleampăt și somnoros, care își punea uniforma pe dos!
Școala dintr-un Sâmbure avea tot ce trebuie: doi cari harnici săpaseră în cotiledoanele cărnoase săli de clasă și coridoare, laboratoare, băi, săli de mese și o bucătărioară mititică, în care un gândac de bucătărie pregătea masa de prânz… În canelurile sapate în coaja sâmburelui, școlarii jucau în pauze prinsa, ascunselea, hoții și vardiștii… sau alergau pur și simplu ca bezmeticii, cu antenele pe spate, până suna învățătoarea din clopoțeii tufei de campanule.
Adunați în sălile de clasă, elevii își scrijeleau numele pe o frunză și învățau despre universul lor pitic: despre mușetel care e o plantă bună și mătrăguna care e rea, despre culorile curcubeului și lumină, despre cum se fabrică cartonul ondulat și hârtia (asta era partea favorită a melcului, care, deși nu recunoștea, mânca uneori, pe furiș, hârtia cu care îi înveleau ai lui pachetul… conținea celuloză, la urma urmei), despre sistemul solar. Apoi făceau elemente simple de algebră și geometrie, la care excelau albinele. Cifra lor preferată era șase. Pur și simplu aveau o fixație pentru ea… Furnicile visau să-și deschidă o seră sau o fermă, așa că se concentrau pe studiul frunzelor și al puricilor de plantă… și pregăteau ierbare frumoase, cu denumirea latinească a plantelor. Omidei, venită în semestrul II, îi plăceau culorile și visa să ajungă cândva fluture…
Profesorul de Bune Maniere îi învăța să salute, să mulțumească, să se ajute unii pe alții, să fie modești, să cedeze locul pe frunze gândacilor bătrâni… ce e BINE și ce e RĂU, cu alte cuvinte. La sfârșitul anului se dădeau și premii. Pentru învățătură, pentru bună purtare, pentru curiozitate (pe ăsta l-au luat puricii, care erau cam băgăcioși), pentru pictură…
Am trecut și eu pe la Școala dintr-un Sâmbure într-o zi, și mi-am aruncat un ochi pe o ferestruica micuță. Învățau ceva despre OM. Școala e tot acolo, la intersecția Cornișei cu Toamnei. E forfotă în clase și în curte, iar școlarii sunt mulțumiți și frumoși… dar cel mai mulțumit era sâmburele, care rodise, nu știa nici el cum, o școală de nota 10! Anita-Maria Paiu, clasa a 3 a B & Ana-Maria Paiu (profesor pentru învățământ primar), Școala Gimnazială Nr. 10 Bacău