Aici, la Biblioteca Municipală, acum la sfârșit de februarie 2020, când se împlinesc 100 de ani de la nașterea Doctorului ia cuvântul principalul invitat, un junior cu ținută elegantă. Suplu și cu ochelari, cu o tunsoare potrivită, amintește de un tânăr asistent universitar de la Cambridge sau Oxford, care-și ascunde preaplinul sufletesc și dorința de afirmare sub o aparentă degajare. Se referă la recuperarea fotografiilor lăsate de Doctor: ”Demantizarea lor n-a însemnat decât toaletare, ștergerea prafului, recondiționarea ramelor, în niciun caz retușări. Asemenea imagini, realizate cândva când mijloacele de informare erau extrem de reduse, au o importanță uriașă. (Spre a arăta cum trebuie umblat cu ele, scoate din buzunare și probează o pereche de mănuși). Polivalența artistului fotograf și medic a creat portrete care spun povești, peisaje citadine care oferă o documentare a străzii, tablouri cu mici viețuitoare care aparent tac, dar spun o sută de cuvinte. Fotografiile au fost realizate în anii 60 – 70, paralel cu cele ale unui cunoscut fotograf american. În mod sigur n-au auzit unul de altul și totuși au atâta consonanță. Cuvântul potrivit privind imaginile este << freamăt>> , trăit la apogeul actului fotografic. Personalitate multilaterală, a îmbinat medicina cu muzica și cu arta plastică, înscriindu-se în cuvintele pline de miez ale unui celebru coregraf <<vezi muzica și ascultă dansul>> . O mare calitate a sa era știința de a se adapta la nivelul și personalitatea conlocutorului. Avea capacitatea de a împărtăși cu tine ceea ce gândea, fiind sigur că înțelegi ce îți spune. Îl interesa ce gândești după ceea ce îți spune. Un limbaj universal propice empatiei”.
Vibrând de emoție rostește câteva cuvinte o doctoriță, care și-a închinat cariera serviciului de fizioterapie. La câțiva centimetri de mine, vizibil copleșită de amintiri, cu ochii vii, strălucitori, comunicativi, la vârsta ei evocă ”noutățile aduse de domnul doctor din Occident, felul special cum prin muzică și diaporame făcea asistența din sala de festivități a Spitalului să trăiască momente excepționale de frumusețe și magie”.
O profesoară, mare amatoare, colecționară și expozantă de ”antichități” ale orașului pe un site special, o minune care ar trebui accesată zilnic de fiecare oneștean își amintește cum, în copilărie, a avut surpriza să-l vadă pe Doctor într-o emisiune la TVR și s-a simțit dceosebit de mândră. Am trăit și eu același sentiment când ”România literară” inaccesibilă muritorilor de rând, i-a acordat o pagină întreagă pentru impresii de călătorie de peste hotare. Mai spune profesoara că ”această personalitate uriașă ar fi putut să se realizeze în multe domenii, la un nivel foarte înalt, dar a preferat să coboare printre oameni, să le împărtășească din tezaurul său intelectual. A venit din sfere înalte, l-a cunoscut personal pe George Enescu, a fost prieten apropiat cu celebri muzicologi pe care i-a invitat la <<Zilele Călinescu>>. A fost membru al Cenaclului literar de la Sibiu, președinte al Asociației Fotografilor Români. A coborât într-un orășel de provincie ca al nostru. Am avut noroc!”
Inițiatorul primului ziar post – revoluționar la Onești, pe baza unei ample experiențe anterioare, își începe discursul cam oficial cu un americănesc ”Doamnelor și domnilor…” dar trece subit la un ton cald, prietenos. Subliniază că Doctorul ”era un om generos, bun ziarist, poet deosebit, dotat cu o sensibilitate aparte. Întâlnirea cu el era o adevărată sărbătoare. Nu știu ca Oneștiul să fi cunoscut o personalitate mai cultă, mai civilizată, mai educată. Unde intra el, intra bucuria, intra încrederea de sine. Venea dintr-o familie strălucitoare, trăia extazul de a împărtăși din preaplinul cunoașterii sale. La audițiile sale muzicale venea lumea << buluc>>. Era un prinț al culturii dar și un om al cetății.”
Profesoara mea de italiană de la facultatea ieșeană m-a întrebat odată: ”Nu aveți o pilă pe la Comitetul Județean de Partid să scăpăm odată de mizeriile astea?” Era vorba de niște monstruoase statui plasate pe frontispiciul Almei Mater: o țărancă planturoasă care își înfingea secera într-un snop de grâu și un ciocănar gata să ridice barosul și să lovească devastator în ceea ce scria dedesubt :VNIVERSITATE! La fel și Doctorul: ”N-aveți pe cineva la Primărie să pună o vorbă unde trebuie? Uitați-vă cum au ciuntit arborii pe marginea străzilor!” Într-adevăr, rămăseseră doar niște siluete de cioate în loc de cap. Doctorul a ridicat aparatul de fotografiat, a ezitat câteva secunde și l-a coborât fără să provoace vre-un declic. A dat echivoc din cap. N-ar fi folosit la nimic imaginile – caricatură. El însuși nu s-ar fi coborât la subsolul populat de ziariști răutăcioși, în goană după scandal. Însă în zilele următoare ”Curierul de Onești” publica sub semnătura sa o subtilă parabolă în legătură cu nefericitul slogan de sorginte sovietică ”Omul în luptă cu natura”, învingător fiind desigur omul. Pentru moment. Ascundea suficiente nemulțumiri. Doctorul sub figura calmă, împăcată, pe care o afișa. Ca de exemplu, neplăcerea de a trece zilnic pe sub monstruozitatea plasată pe frontispiciul Policlinicii, vrând să închipuie miracolul maternității.
Cât privește ”buluceala” de la audițiile muzicale, este doar o metaforă, obișnuită în discursul unui poet… Când am participat prima oară, am realizat legătura dintre nume și persoană. Fotograful învederat, excursionistul pasionat era și un meloman patentat și încă împărtășind bucuria sunetului cu alții. Această adevărată oficiere de serviciu divin, slujbă muzicală i-am putea spune, avea loc într-o bibliotecă spațioasă, în spatele geamurilor frontale de la etajul clădirii pe care mai scrie și astăzi ”Casa de Cultură a Sindicatelor”. Nu eram mulți cei în calitate de auditori. Zece, douăzeci de persoane. Priveam cu respect cum Doctorul, ajutat de un tânăr tehnician, instala boxele, pick-upul, uneori proiectorul pentru diapozitive, își cerceta, aproape cu mândrier discurile, cu emoția celui ce ne transpunea în lumi celeste, ne fecunda imaginația, ne înnobila sufletește, făcându-ne să uităm de cenușa cotidiană, să devenim mai buni, mai generoși. Unii dintre noi nu aveam educație muzicală, nu frecventasem concerte celebre, dar Doctorul dispunea de cel puțin două metode de seducție : o prezentare a bucăților muzicale într-un limbaj accesibil, pe un ton încurajator, făcându-ne parcă egalii săi și selecția pieselor, primele din categoria „de mare popularitate”, celelalte etajate în funcție de posibila dificultate de înțelegere. Stimulativă era și libetatea fizică de care ne bucuram. Șerdeam în fotolii comode, nedispuse cazon ca în sălile de spectacole, ci răspândite în jurul unor măsuțe cu albume și reviste pe care le puteam consulta în timpul audiției muzicale, fără a supăra pe nimeni. Unii stăteau în picioare, la geam, privind forfota potolită a străzilor în amurg, tinerii se oglindeau în priviri comunicând misterios prin al șaselea simț. Doctorului îi plăcea prezența tinerilor și, mai târziu, când ne-am cunoscut ceva mai bine, îmi sugera să aduc la audiții elevi mai sensibili, capabili să rezoneze cu ceea ce urmărea el. ”Ce, crezi că eu țin aceste audiții ca să distrez babele?” A fost cea mai ”vulgară” frază pe care am auzit-o rostită de el, om de o finețe extraordinară. ”Babele” erau niște doamne respectabile, foste profesoare, doctorițe, funcționare care-mi trezeau sfieli adolescentine și care, efectiv, ridicau în felul lor, standardul acestor întâlniri. (Va urma) Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești
