PIETRE  CIOPLITE  SĂRMAN

 

Mai ieri, pietre cioplite sărman /

Par negre, ca scorbura, iarna, căderi în neant-

Târziu, cu speranţa te-ascunzi  înspre cer, ce simplu/

Să stai amintiri, să te-ntorci  la obârşii /

Vărsat peste ani, să cauţi noi sfetnici ninsorii celeste /

Departe şi-aproape, în inimi şi-Acolo, mai sus, /

Aproape de-un soi de prinsori – în vaduri pribegi /

La Straşla, Varatici, cantoane de suflet te-nchid amurgind.

Cu duminici e visul /  Pământului sterp /

Chiar acum,  nemişcat, lângă coasta /

Pătrunsului  veac. /

Ruperi  din vis /  strigăt spălat /

De  tot ce-i  ţărână şi somn şi renunţ.

 

P S. La una din recentele reuniuni cu “Fiii oraşului  Târgu Ocna” i-am amintit  cum a fost să fie când ne-am cunoscut… Normal, că nu-şi mai amintea!  Noroc că ţineam eu minte! Şi i-am rememorat părţi din fericita întâmplare culturală petrecută  la Tg.Ocna,  în “Librăria noastră” ( numai pe dinafară!, cum spunea  un hâtru armean,  târgocnean, ca şi mine.). Precis,  eram la locul cu pricina,  participând la inedita lansare a cărţii „Corabia argonauţilor”, avându-l  ca autor declarat pe numitul Gheorghe Drăgan, june la vreo  29 de ani, “pliniţi”, fost învăţăcel la Liceul Oituz, din localitate, profesorul, poetul, prozatorul, criticul, eseistul, redactorul şi editorul  de mai  târziu.  Aveam, pe-atunci, vreo 18 ani şi reprezentam cenaclul  Liceului teoretic din localitate, cenaclu măiestrit “botezat” Incertitudini solare, de către regretata poetesă  Daniela Caurea. Eram la vârsta când visam la cai verzi pe pereţi  înhămaţi la poveri de glorii literare, mă vedeam călărind Pegaşi  gleojdind, generos,   jeraticul  literaturii române cărat, cât cuprinde,  cu făraşul inocenţei  şi mă credeam cel mai mare poet în viaţă!  Când mi-a venit rândul să glosez ceva pe marginea  evenimentului mai puţin obişnuit în viaţa cumintelui nostru burg trotuşean, pătruns fiind de măreţia momentului  în care tocmai plonjasem, m-am băgat cam mult în seamă, am făcut un fel de expozeu  în care mă trudeam să proiectez unghiurile şi rotundul  vieţii cenacliere din liceu şi m-am pomenit, în final, că sunt  cadorisit cu volumul Maestrului (în devenire!) care-a mai avut şi răbdare să –nsăileze câteva  voroave de” bună purtare” pe pagina de gardă a volumului:  “…Domnului  Dan Sandu, în semn de consideraţie pentru pasiunea sa literară, Gheorghe Drăgan, Tg.Ocna, 13 dec. 1972”. Poţi să uiţi aşa ceva? Au trecut  anii şi s-au amestecat cu … în alb şi negru ale timpului. L-am revăzut, târziu, la Iaşi, în câteva rânduri, în compania regretatului Eugen Budău. Tânjea după locurile natale. Astfel, am aflat despre suferinţele familiei  sale trecute prin purgatoriul unei noi istorii invazive, despre calitatea de “duşman al poporului „ al tatălui său, despre împotrivirea la colhoz, despre persecuţiile din anii de şcoală. I-am înţeles cu mâhnire  aceste “dureri  înăbuşite” ale destinului  şi  se pare că nimic nu “a răsuflat” despre nedreptele  mizerii  în presa ditirambică a anilor postdecembrişti.  Ne povestea cu bucurie despre bunele relaţii  avute cu fratele său, universitarul Mihai  Drăgan, care, spunea el, după  finisarea cu succes a vreunui capitol din laborioasa lui operă , “chiuia şi se bucura, ca la nuntă”!  Bucurie contagioasă ce-i cuprindea pe cei doi fraţi! Şi tot el credea  că  Mihai s-a prăpădit de “inimă rea”! Într-una din întâlnirile mele cu inspectorul şcolar E. Budău, acesta mi-a înmânat un “material” destul  de consistent, primit de la Prefectură, spre “rezolvare”…  Era o ticăloasă de turnătorie scrisă cu venin  la adresa  familiei  Drăgan din Viişoara de Tg. Ocna, prin care, cu “mânie proletară” era  vituperată  împotrivirea  unor români gospodari la binefacerile  bolşevismului  de import.  Nu pot să uit, printre altele,  nici laudele  explicite aduse” învăţământului politico-ideologic”, făuritor de luminos caracter al “omului nou”, profund recunoscător învăţăturilor marxist-leniniste! Oameni buni, asta se întâmpla prin anii nouăzeci!!! … Ultima oară ne-am văzut tot la Tg.Ocna – oraşul trăiniciei noastre peste Vremuri şi peste Timp, participând la lansarea unei cărţi de-a confratelui  Ion Moraru – Caşin. L-am regăsit cum îl ştiam de-o  viaţă: verde,  vulcanic, sclipitor, bonom şi   generos! La despărţire, ne-am  juruit  să ne vedem  (la) (într-o)  vară şi să mergem la Straşla, ca să descoperim, ( în sfârşit!) cetatea  dacică despre care îi povesteam  încă din secolul trecut. Se vede că îngerii n-au mai avut răbdare!  Am căutat prin „arhiva mea sentimentală”  şi-am regăsit cele  câteva  versuri  care m-au recomandat  în ziua de pomină  de  la  finele  lui  1972. Le intitulasem , modest, Soare. Acum,  i  le dedic:

“Te caut în duhul culorii

şi-n somnul macilor copţi,

rătăcit printre fire de nori,

Te rog, mai bate-mi, de poţi,

măsura cântării din moarte spre zi.

Îngemănatele astre

copita nopţilor sparg

Cu-adaosul rece de iarbă-crăiasă,

A pruncilor timpuri cu ochii mai umezi,

cu floarea stăpână aprinselor glastre.” ……………………………………………………………………………………………………………..

Pentru conformitate, peste  gând și peste veac, deconspirăm, presupusul  sacrilegiu al devoalării din culisele  intimității:

   Prof. Dan Sandu