IE – Denumirea se presupune că vine din latinescul „tunicae lineae”, ceea ce însemnă tunică subţire purtată direct pe piele. Nicolae Iorga a afirmat însă că numele bluzei vine de la „inia” (denumirea inului din care era realizată cămaşa). Mai ştim că în Banatul de Munte femeile îşi denumeau cămaşa „ăienie”. Însă toate acestea sunt doar presupuneri. Originile sale ne poartă în perioada culturii Cucuteni, când istoricii presupun că a fost purtată pentru prima dată.

Ia face parte din costumul tradițional românesc din cele mai îndepărtate timpuri, fiind confecționată din in, borangic sau bumbac. Diverse izvoare iconografice și surse literare permit reconstituirea unei imagini veridice despre costumul strămoșilor noștri daci.

Cele mai importante surse de studiere a costumului dacilor rămân a fi metopele monumentului triumfal de la Adamclisi (Dobrogea), basoreliefurile Columnei lui Traian (Roma) precum şi fragmente de stele funerare descoperite pe teritoriul Daciei.

Când vorbim de „ie” – adică de bluza românească, facem din păcate un gest de decupare a unui segment dintr-o piesă cu mult mai importantă a costumului tradiţional din România, care de altfel s-a impus ca piesă centrală, care este cămașa. CĂMAȘA – adică BLUZA CU POALE – este partea cea mai complexă, purtătoarea de mesaj, partea identitară, a costumului tradiţional. De altfel, bluza românească se numeşte IE în puţine locuri din ţară, mai exact în centrul şi sudul Olteniei, în rest ea purtând denumirea de cămaşă (Muntenia, Banat, Moldova, Dobrogea etc.), pe alocuri ciupag (în Bistriţa) ori spătoi în Bihor… Niciodată bluza (ia) nu a fost purtată şi nici gândită ca o piesă separată, ruptă din contextul şi ansamblul pe care îl creează cu poalele, fragmentarea ei sărăcind mesajul complex transmis de cămaşă. Ca materie primă pentru costumul tradiţional pe parcursul secolelor s-au folosit ţesăturile de casă lucrate manual din fire de lână, cânepă, in, bumbac, mătase – „borangic”, care de asemenea se pregăteau în condiţii casnice.

Elementele decorative de pe bluză, râurile de pe mânecile cămaşii mai ales, se vor repeta pe bordura poalelor, ele creează o unitate plastică, răspunzâd nevoii de întregire, de ţinere împreună, dovedind o gândire organică a piesei.

Ca parte componentă a portului tradițional românesc, ia spune câte ceva despre fiecare regiune de proveniență, despre ceea ce mamele transmiteau fiicelor, ne dezvăluie statutul social sau vârsta femeii, iar în funcție de zona de apartenență, vom regăsi brodate diferite motive populare românești, mai ales în zona mânecilor, pieptului și gâtului. Costumul popular al oricărui popor este adaptat în funcţie de condiţiile climaterice, influenţat de materia primă şi factori social-economici, devenind pe parcursul timpului un semn etnic de recunoaştere. Anumite particularităţi funcţionale puteau fi depistate în costumele din mediul rural la târgurile de toamnă, la sărbătorile de iarnă, la horele din sate, la nunţi, în zilele de Paşti etc.

Cele mai multe broderii folosesc culorile roșu și negru, dar și albastru, brun sau verde.

Lucrate manual, dexteritatea fiecărei lucrătoare va fi întipărită în formele geometrice sau florale și în finețea lucrăturii cămășii. Cămaşa românească vorbeşte cu o creativitate de o subtilitate extraordinară (românca reuşeşte să adapteze cele câteva semne esenţiale şi să creeze într-un canon tripartit de altiţă, încreţ şi râuri o infinită varietate de semne de o exuberanţă stilistică impresionantă, construindu-şi în acelaşi timp şi o amprentă identitară – nici o ie nu seamănă cu alta). Toată această creativitate, varietatea de motive decorative, culorile specifice vârstei sau statutului social nu au făcut-o însă să iasă din specificul zonei, păstrând, cum nu mai ea ştia, echilibrul între singularitate şi apartenenţă. Modalitatea de construcţie a bluzei, împărţirea tripartită a registrului decorativ de pe mâneca bluzei (în altiţă, încreţ şi râuri) şi corespondenţa cu bordura cămăşii sunt alte elemente care îi conferă o identitate foarte bine conturată.

Printre elementele decorative de ordin mitic întâlnim „cruciuliţa”, „punctul bătrânesc”, înaintea şi în urma acului, broderia netedă pe fire numărate numită şi „butuc” etc. Motivele cusute pe cămăşile româneşti sunt adevărate surse de studii de semiotică pe care pasionaţii le vor descoperi în lucrări ştiinţifice mai noi sau mai vechi. Aprecierea şi preponderenţa unora dintre ele în anumite zone (România are aproximativ 75 de zone etnografice ) este obiect de studiu etnologic şi antropologic. Cele mai des întâlnite sunt motivele geometrice (pătratul, rombul, liniile paralele, cercurile), motivele florale (floarea vieţii, bujori, trandafiri, viţă-de-vie, pomul vieţii, bobocul, frunza, spicul), elemente din natură (bradul, cucul, uda apei, coada rândunicii, cocoşul, fluturii, şuvoaiele, cleştii racului), reprezentări ale însemnelor ancestrale (coarnele berbecului, colţii lupului, crucea, şarpele, cârligul ciobanului), reprezentările solare sau astrale (soarele, razele, stelele, Calea Laptelui,) şi elemente din viaţa de zi cu zi sau din gospodărie (horă, roata olarului, ochiul, pieptănele, vârtelniţa, fierul plugului, pâinea).

Cămașa românească este redescoperită continuu de generațiile tinere și readusă în atenția tuturor, câștigând teren și fiind sursă de inspirație pentru designerii locali sau internaționali.

De-a lungul timpului, cămașa românească a inspirat artiști, pictori, scriitori, cântăreți etc., pictorul Henri Matisse realizând o serie de portrete cu personaje care o poartă, influențat de prietenia sa cu pictorul român Theodor Palladay.

Fiecare dintre ii ne aduce mai aproape de autenticitatea vieții de odinioară, mai aproape de valorile pe care aceasta le înglobează și le transmite.

 „Trăim într-o epocă în care obiectele ţărăneşti, având caracter artistic, sunt foarte căutate. De unde până acum 30-40 de ani, puţini erau aceia care le acordau atenţie, în ultimul timp s-a produs o reacţiune în sens contrar şi arta populară a cunoscut o admiraţie fără rezervă, puţin indiscretă, ca toate manifestaţiile în legătură cu moda şi snobismul. Şi dacă neatenţia şi dispreţul cu care erau tratate şi mai înainte au făcut ca multe lucruri demne de păstrat să dispară, dragostea de acum nu e mai puţin vătămătoare. Ea dă prilej să se înmulţească şi răspândească, prin negustori fără scrupul şi amatori fără pricepere, toate acele obiecte pseudonaţionale, fabricate în oraşe, care pun într-o ciudată lumină şi gustul producătorului, şi pe al cumpărătorului, compromiţând produsele autentice ale artei ţărăneşti. … În orice caz, s-ar fi putut introduce oarecare ordine în haosul care domneşte acum în domeniul artei populare şi s-ar fi putut face o separaţie între ce este autentic românesc şi ce nu; între ce este frumos conform cu vechea tradiţie, demn să trăiască mai departe şi produsul hibrid al modei, care în zilele noastre provoacă aceleaşi ridicole victime la sate ca şi la oraşe.”, scria George Oprescu în anul 1922 în volumul „Țara noastră”. Fragmentul acesta este dureros de actual pentru că reflectă foarte bine perioada aceasta în care ar trebui să milităm pentru salvarea pieselor autentice și refuzul kitsch-ului industrializat care a umplut astăzi aproape în totalitate oferta publică.

În timpuri în care spiritul tradițiilor românești este tot mai dificil de păstrat, iar zorii modernității iau cu asalt toate lucrurile păstrate din generație în generație, fiecare dintre noi poate aduce un omagiu simplității și bogăției tradiționale.      Text  redactat de Muzeul  Municipal  de Istorie  Onești