Presa din Ungaria publică pe spații ample articole referitoare la descoperirea, în luna august a anului trecut, a unei planete asemănătoare Pământului, cea mai apropiată de Sistemul Solar (la ”doar” patru ani lumină distanță). Cu cea mai mică rază de 5.990 de kilometri, Proxima b este o planetă foarte densă, cu un miez metalic și o manta stâncoasă. Cercetătorii sunt de părere că dacă există apă la suprafața sa, aceasta poate fi de până la 0,05 la sută din masa planetei stâncoase (raportul de masă al oceanelor Pământului este de 0,02 la sută). Conform celei mai mari simulări cu o rază de 8.920 de kilometri, nucleul și mantaua pot reprezenta 50 la sută din masa Proxima b, iar oceanele 50 la sută. În acest caz, trebuie să existe un singur ocean imens, la 200 de kilometri adâncime, la suprafață.
Ziarul ”Nepszabadsag” (”Libertatea”) din Budapesta relevă faptul că acum comunitatea științifică este în febră, căutând numeroase răspunsuri la întrebarea ”dacă este o planetă locuibilă, cum ajungem la ea?” Într-un articol foarte incitant, adunând mai multe date relevante, ziaristul Mate Nyusztay notează: ”Numită Proxima b, această planetă stâncoasă puțin mai mare decât Pământul, așa cum sugerează și numele său, orbitează în jurul celei mai apropiate stele existente, Proxima Centauri, în constelația Centaur, plus în zona locuibilă, unde condițiile de viață sunt cele mai favorabile. Nu știm încă dacă are o atmosferă, dacă există apă la suprafața sa, cât de stabilă este orbita sa, dar imaginația astronomilor a început deja. Deci, apare întrebarea: ne putem gândi să ajungem la această planetă? Răspunsul pesimist este simplu: nu există un zeu care să ajungă la Proxima b în viața noastră, nici măcar în acest secol. Din fericire, explorarea spațiului nu a fost niciodată condusă de pesimism – și nici de religie – așa că sunt câteva oportunități pentru călătorii interstelare. Problema de bază este că suntem puțin patetici în ceea ce privește călătoriile spațiale. În timp ce telescoapele noastre spațiale pot rezista la miliarde de ani-lumină distanță, navele noastre spațiale încă apar în sistemul solar. În acest moment, nici măcar <<nu putem livra astronauți pe Marte>>, care orbitează în medie la 200 de milioane de kilometri de noi, darămite sistemul Proxima, care se află la 40 de miliarde de kilometri distanță!
Dar, chiar dacă am avea o navă spațială potrivită pentru călătoriile interstelare… am putea să <<o ungem pe păr!>> Mai științific vorbind, am putea călători cu 165.000 de ani înainte de a ajunge la destinație (viteza anterioară a navetelor spațiale anterioare era de 28.000 km / h, deci, se poate conta!) Dacă nu, construim o navă spațială nemiloasă, care poate produce oxigen, apă, alimente, combustibil, descendenți … (sursa: space.com)
Ar fi necesare nave spațiale de mii de ori mai rapide decât cele de astăzi și acest fapt ar necesita de milioane de ori mai mult decât energia consumului anual de energie al planetei noastre. Deoarece nu avem o rachetă de această dimensiune și nu o vom avea pentru o vreme, fie trebuie să producem combustibil pe drum (solar sau nuclear), fie să „împingem” nava de la distanță (cu un laser, de exemplu!)
Dar există o altă problemă: nici măcar nu știm ce efecte, pericole fizice (vid, radiații, greutate, micrometeroizi) și efecte psihologice sunt posibile și la care ar fi expuși astronauții noștri într-o astfel de călătorie, deoarece tocmai am început să disecăm experimente din această zonă în laboratoarele Stației Spațiale Internaționale.
Deși s-au născut idei pentru a depăși aceste probleme ( hibernarea astronauților, fabricarea unui motor de fuziune, înghețarea embrionilor, construirea unui teleport sau pur și simplu găsirea unei găuri de vierme), pesimiștilor le-am putea răspunde cu cel puțin un citat din Bayer Zsolt (personaj media maghiar foarte cunoscut) – << dacă nu vrem ca astronauții pe jumătate nebuni să nu se omoare unii pe alții pe acest prețios Pământ, trebuie să căutăm soluții mai blânde>>. Poate că, în mod excepțional, ar trebui să acceptăm spusele lui Stalin: <<Dacă nu există oameni, nu există nicio problemă!>>. Cel mai bine este de trimis doar sonde de recunoaștere, astfel încât să poată fi economisit combustibil, fără a fi nevoie de hrană, apă, oxigen sau …o cameră de cauciuc!”
În entuziasmul găsirii de soluții
Publicistul maghiar menționează și ” cele mai devastate idei pentru călătorii interstelare: Starwisp – o barcă cu pânze uriașă, ultra-subțire, care „plutește” pe microunde – unul dintre multele concepte de tip sun-sail; Praful inteligent ( Micsio Kaku, un cunoscut fizician, ar trimite milioane de roiuri de sonde solare la scară nanometică către stele la viteze apropiate de viteza luminii); Barja interstelară – o navă spațială imensă care ar putea fi ridicată de mai multe generații pe parcursul unei călătorii de o sută de mii de ani”. Mai sunt menționate: ”Nava dormitoare, care, de asemenea, e o navă spațială concepută pentru călătorii lungi, echipajul său putând hiberna; Hatchery – o navă spațială robotică, ce ar transporta embrioni umani înghețați pe o planetă locuibilă, unde roboții ar crește oamenii; <<Puricele spațial>> – folosind gravitația și resursele asteroizilor și ale altor obiecte, această navă spațială ar sări de la un corp ceresc la alt corp ceresc.
Medicul Robert Bussard a propus în 1960 ca să folosim cel mai comun element din spațiul cosmic, hidrogenul, pentru a propulsa jeturile. Gazul ar fi canalizat prin câmpuri magnetice într-un motor de rachetă de fuziune, astfel încât nu ar fi nevoie să transportăm combustibil de pe Pământ. Dacă timpul nu este un obstacol, o navă spațială asteroidă manevrabilă ar putea zbura secole, cu câteva generații în viață pe asteroid până când vor uita unde sunt.
Și ar mai fi Nava stelară a lui Einzmann, o navă spațială lentă, care ar transporta 3 milioane de tone de hidrogen congelat pentru a alimenta rachetele de fuziune. Nava ar accelera până la o fracțiune din viteza luminii!
Louis Crane și Shawn Westmoreland au propus crearea unor găuri negre artificiale, miniaturale, din care să putem câștiga mult mai multă energie decât din antimaterie. Radiația Hawking ar fi concentrată pe nava spațială și astfel ar putea fi create mai multe găuri negre din energia extraordinară. Fizicianul Miguel Alcubierre a venit cu o idée teoretică și mai ridicatoare de păr încă din 1994: ce se întâmplă dacă nu am muta nava spațială, ci îndoim spațiul în jurul ei? Am distorsiona continuumul spațiu-timp cu energie negativă, formând o bulă în jurul navei spațiale, care l-ar comprima în fața sa și ar extinde spațiul-timp din spatele ei! Așa încât să putem ajunge la Proxima în 5 luni. Ar fi nevoie doar de 500 de kilograme de antimaterie și de un temerar ce ar ajunge la o nouă destinație! Energia bulelor spațiale la sosire ar putea, de asemenea, să dreneze Proxima b!
Privitor la ”Time Lapse” (intervalul de timp), specialiștii spun că chiar dacă am putea călători mai repede decât viteza luminii, o persoană cu vârsta peste 20 de ani încă nu ar putea supraviețui călătoriei dus-întors. Deci, desigur, este mai ușor să călătorim mai repede decât lumina printr-o poartă pe care am menține-o deschisă cu energie negativă, acest concept fiind numit după Albert Einstein și Nathan Rose!
În sprijinul călătoriei interstelare fără pilot, sondele automate au trecut deja mult dincolo de ceea ce ar putea visa vreodată astronauții. Primul – și încă singurul – satelit care a ieșit din sistemul solar, Voyager 1, lansat în 1977, aflat în prezent la 20 de miliarde de kilometri distanță, se află dincolo de marginea sistemului solar . Sonda izbucnește cu 17 kilometri pe secundă față de Soare, dar ar ajunge la Proxima b doar în 70.000 de ani (dacă am putea să o controlăm). De atunci, au fost lansate și sonde mai rapide, de exemplu, New Horizons care orbitează Pluto ar dura 54.000 de ani și Juno orbitând Jupiter cu 17.000 de ani până la cel mai apropiat sistem stelar.
Desigur, viteza este și relativă. Durata exactă a călătoriei este dificil de calculat, deoarece nu contează care este viteza de referință: Soarele, Pământul sau un alt corp ceresc. De asemenea, este necesar să se țină seama de forțele care acționează pe o navă spațială pe parcurs: acestea sunt trase sau împinse de gravitația unui corp ceresc.
Din fericire, se apropie noile tehnologii care pot reduce durata călătoriei interstelare la mai puțin de o sută de ani. Majoritatea conceptelor care pot fi luate în serios vizează dezvoltarea de nave spațiale miniaturale, care ar funcționa cu o navă solară sau o soluție similară fără combustibil. Au fost făcute mai multe planuri pentru construcția de rachete alimentate cu laser și cu rachete de fuziune nucleară. Unul dintre cele mai interesante și mediatizate planuri este Inițiativa Breakthrough Starshot anunțată în aprilie 2020. Inițiativa este numită după aventurierul rus Yuri Milner, fondatorul Facebook, Mark Zuckerberg, și cosmologul Stephen Hawking, dar și câțiva oameni de știință din NASA, universitari și cercetători premiați cu Nobel. Împreună cu dezvoltarea și călătoria, Starshot ar dura 50 de ani cu o „navă mamă interstelară” care ar transporta mii de mici sonde robotizate.
Vestea bună este că tehnologiile necesare sunt parțial disponibile. Pete Worden, fost director al Centrului de Cercetare Ames al NASA, manager de proiect, a anunțat în cadrul unei conferințe de presă din 24 august 2020 că lucrările au început deja, experții discutând despre implementarea sistemului Starshot. Costul programului, potrivit Worden, rivalizează cu bugetul de 10 miliarde de dolari al Great Hadron Collider, care poate fi redus semnificativ pe măsură ce tehnologia avansează. După cum a spus el, în următorul deceniu, se va încerca să se afle cât mai multe despre Proxima înainte de a trimite probe acolo.
Vestea proastă este că avertismentul Worden nu este nefondat, există încă multe semne de întrebare cu privire la fezabilitatea planului:
– Cum construim un sistem laser coordonat de 200 de gigawați pe Pământ care, chiar și atunci când pătrunde în atmosferă, va fi suficient de precis pentru a nu topi nava spațială și a deteriora atmosfera?
– Cum ar putea micii senzori ai sateliților să facă măsurători de precizie?
– Ce fel de telescop va putea capta și prelucra datele trimise de sateliți?
– Ce protejează sateliții de coliziuni cu particulele de praf cosmic?
Aceste întrebări au fost ridicate de Seth Shostak, astronom șef al programului SETI pentru viața extraterestră, și de Jonathan McDowell, cercetător la Institutul de Astrofizică Harvard-Smithsonian, care au remarcat că este greu de prezis cum va evolua tehnologia în următorii 20 de ani. Cu toate acestea, McDowell a avertizat că nu am testat niciodată durabilitatea navelor spațiale la această viteză și la 200.000 km / h, chiar și o singură particulă de praf care se apropia s-ar ciocni cu o forță măsurabilă la jumătate de kilogram de TNT”.
Publicistul maghiar Mate Nyusztay își încheie articolul afirmând :”Cert este că cele mai nebunatice idei pot aduce visul călătoriei interstelare cu un pas mai aproape, chiar dacă niciuna dintre acestea nu se împlinește în viața noastră. În scenarii mai realiste, ar putea dura un secol pentru ca primii exploratori să ajungă la Proxima b, fie că sunt androizi, oameni înghețați sau sonde robotizate. Până atunci, nu putem decât să sperăm că Centaurii (ce întruchipează forța umană și cea animală într-o singură creatură), vor fi mai rapizi!”