Organizat  de  Biblioteca  Municipală ”Radu Rosetti” din Onești,  Concursul  ”Cartea  pe care o iubesc” a ajuns la cea de-a IV a  ediție.  ”Fiind  un concurs dedicat cărții și lecturii, care a provocat  mulți elevi și profesori  din școlile și liceele oneștene, această  ediție  a fost una din cele mai reușite de până acum. Am primit peste 100 de lucrări, iar acest lucru ne- a bucurat la gândul că elevii oneșteni citesc și ne-a încurajat să ne gândim deja la următoarea ediție”, au menționat organizatorii  Concursului ”Cartea  pe care o iubesc”.

De un deosebit succes  s –a bucurat acest concurs în rândul elevilor de la Liceul cu Program Sportiv ”Nadia Comăneci” din Onești. Cu  implicarea  și dăruirea  cadrelor didactice și a elevilor,  ce beneficiază de un climat de încredere și bunăvoință  care face să-și descopere și să-și fructifice potențialul maxim, au  venit și rezultatele ce fac cinste  acestei instituții oneștene  de învățământ. Profesoara Andreea Calapod, care  i-a îndrumat pe  elevii  participanți la acest concurs, ne-a declarat:” Scriitorul rus Maxim Gorki considera că   <<fiecare carte pare că închide in ea un suflet. Şi, cum o atingi cu ochii şi mintea, sufletul ţi se deschide ca un prieten bun>>.  La Concursul <<Cartea  pe care o iubesc >>, organizat de Biblioteca Municipală  << Radu Rosetti >> din Onești, elevii liceului nostru au obținut premii cu care ne mândrim: PREMIUL 1 – eleva CIUDOR ANTONIA  (clasa a X- a A), MENȚIUNE – eleva SĂCULȚANU CORINA  (clasa a X-a A ), iar la gimnaziu, eleva ZĂRNESCU TEODORA ( clasa a VII –a), a obținut o MENȚIUNE. Felicităm și participanții Mutu Marta, Irava Beatrice și Marin Andrei, toți elevi ai clasei a X-a A.”

Iată  și lucrările  premiate ale  elevilor  de la  Liceul cu Program Sportiv ”Nadia Comăneci” ce au participat  la acest  concurs al bibliotecii oneștene, care  face ca bucuria lecturii să aducă o nouă tradiție în  municipiul de pe Trotuș.

 

,,Oamenii fericiți citesc și beau cafea”

–Agnes Martin-Lugand–

 

Lumea oamenilor, în special cea a adolescenților, este de multe ori dată peste cap și zdruncinată de diverse probleme și uneori, chiar de noi înșine, doar pentru că noi singuri ne creăm o lume care nu corespunde, în fiecare clipă, cu realitatea. Când suntem obligați să ne părăsim viziunea, ne lovim de adevărata noastră viață, unde niciodată doi oamneni nu au fost la fel și nici nu au avut mentalități asemănătoare, iar acela este momentul în care noi ne ucidem reciproc visele. Avem nevoie de un refugiu, de un colț de liniște unde să ne regăsim valoarea și chiar și în această situație, deși vrem același lucru, găsim modalități diferite. Unii dintre noi au găsit muzica, desenul, alții se caută în vicii dăunătoare, iar o altă parte a găsit cititul, parte de care și eu aparțin.

Consultându-mă cu alți adolescenți pasionați de lectură, am constatat că majoritatea sunt atrași de personaje, de acțiune în sine sau poate chiar de locul în care aceasta se petrece, însă cărțile sunt mult mai profunde de atât. Sunt exact ca niște comori uitate pe fundul oceanului și atunci când ar trebui să descoperi tot aurul din ele, te mulțumești doar cu faptul că ai ajuns până acolo. Cărțile sunt cele mai bune experiențe, căci atunci când citești, ai ocazia să trăiești alte vieți, să te confrunți cu noi probleme, să descoperi noi lecții și să-ți formezi noi valori morale, să adopți noi stiluri de viață și să te redescoperi, iar atunci când realizezi că te regăsești în file, te convingi că nu ești singur și că niciodată nu ai fost, că mai sunt oameni care au trecut prin ceea ce treci tu sau prin ceva asemănător, iar dacă ei au putut, inevitabil vei reuși și tu, la rândul tău. Eu întotdeauna am fost fascinată de cărțile în care predomină drama deoarece acolo unde exista chiar și un strop din aceasta, exista și o problemă, iar acolo unde exista o problemă, cu siguranță era prezentă cel puțin o rezolvare. Problema oamenilor, în general, este de a rezolva o problemă și cum niciodată nu ducem lipsă de așa ceva, eu urmăresc mereu acele rezolvări pe care le putem analiza în cărți și pe care le putem aplica în viața de zi cu zi, în funcție de situație.

”Cartea pe care o iubesc” m-a învățat că trebuie să vreau tot ceea ce este mai bun pentru mine, să fiu selectivă cu lucrurile din viața mea și să am încredere în alegerile pe care le fac cu inima, fiindcă acelea sunt cele corecte, așa cum a fost atunci când am ales să scriu despre ,,Oamenii fericiți citesc și beau cafea”. Primul lucru care m-a atras la ea a fost titlul, în special primele două cuvinte: ,,Oamenii fericiți…”. Așteptam ca în aceasta să găsesc căi spre emoția pe care toți ne-o dorim atât de mult, credeam că voi descoperi secretele pe care toți oamenii le vor, însă am învățat că fericirea nu se obține, ci se trăiește pur și simplu, la momentul potrivit. Nu este deloc greu să fii fericit, de fapt ești deja, dar nu știi. Nimeni nu știe când este, însă toți am simțit cel puțin o dată că putem atinge cerul, iar întrebarea este: câți am conștientizat că noi am atins deja ceea ce ne doream?

Cărțile pe care le iubesc sunt cele ale căror mesaje mi-au rămas tipărite pe inimă și după ce am finalizat poveștile, sunt cele care au umplut golurile lăsate de oameni și cele care m-au ajutat să fiu cine am vrut. Cartea ,,Oamenii fericiți citesc și beau cafea” nu este structurată ca un ghid spre fericire, chiar  din contră, aduce în prim plan cea mai gravă boală de care poate suferi un om și proiectează singurătatea în cele mai îngrozitoare forme.

Povestea se deschide cu o dureroasă amintire a protagonistei din momentul în care aceasta rămâne fără soț și fără copil, în urma unui accident brutal de mașină, întâmplare peste care se așternuse doar un an de zile, întâmplare care deși nu o implicase, o ucisese în același timp cu cei doi oameni ce o defineau.

Pe parcursul cărții, personajul feminin, Diane, suferă o cumplită depresie ce o face să refuze permanent orice fel de contact cu locul de care aparținea în urmă cu doar doisprezece luni, anume cafeneaua sa literară, deasupra căreia era așezată plăcuța cu numele: ,,Oamenii fericiți citesc și beau cafea”. Sunetul clopoțelului de la ușă îi amintea, de fiecare dată, de râsetul Clarei, micuța de doar cinci ani, cu părul blond și creț, Soarele sufletului său. Fiecare pas de pe străduțele Parisului, care ducea într-acolo, îi trezea amintiri cu cei doi, cu familia perfectă ce o formau și cu ea fericită.

Vrând să se uite pe sine, se refugiază într-un loc mic din Irlanda, acolo unde și soțul său a vrut să meargă, însă nu a reușit fără acordul ei. Considera că astfel putea să-i îndeplinească o dorință și făcând asta, spera să-l resimtă, să poată lua din nou legătura cu părțile ce lipseau din ea și totuși, ce o completau perfect. După o tentativă de a se apropia de

ei, cunoaște mult mai bine bărbatul pe care credea că-l urăște, cel care a salvat-o de propria persoană. Diane începe să se îndrăgostească, dar se simte vinovată de gestul său nebun de a resimți iubirea în brațele altcuiva decât în ale răposatului Colin, totul petrecându-se în timpul în care ea încă purta verigheta la gât, departe de ochii lumii, însă aproape de inima ei. Când simte că se apropie de un drum necunoscut și periculos, așa cum vedea ea dragostea, decide să se întoarcă la viața pe care o abandonase în apartamentul ei sumbru, cel în care mai mult se îngropase. Era, totuși, o nouă Diane, una care realizase că nu putea doar să supraviețuiască, era necesar să învețe să-și trăiască viața în armonie cu ea și cu cei doi, a căror chipuri au devenit doar o amintire, însă sufletele lor vor trăi veșnic prin ea.

Sfârșitul cărții atârnă de un ,,poate”. Simplu, dar în același timp, mult prea complex! Poate că protagonista va reuși să se recupereze și să accepte dragostea de care fugise. Poate că, într-o zi, va relata portretul familiei, acela în care Clara își cuprindea cu brațele mici, din tot sufletul, cei doi părinți fericiți, nu cel în care ea analiza, cu sufletul părăsit în ruine, corpurile reci din spital, ultimele amintiri cu tot ce ea iubea. Teama lui Diane se rezumă în acel trist ,,poate“, teama de viața pe care trebuia s-o trăiască fără ei, teama de a simți fericirea, o emoție atât de mare și complexă, de una singură.

Astfel, cartea pe care o iubesc m-a învățat să las cuvinte frumoase în inimile oamenilor, așa cum Agnes Martin-Lugand a lăsat în inima mea.

Premiul I – Ciudor Antonia Bianca, 16 ani, Liceul cu Program Sportiv ,,Nadia Comăneci” Onești,

Prof. îndrumător  Andreea   Calapod

 

 

,,Viață după viață”

 

Fiecare carte care reușește să mă fascineze o face prin capacitatea sa de a transcende realitatea. Scriitorii care reușesc să îmbine concepte filosofice cu viața cotidiană a protagoniștilor săi îmi captau ușor atenția. Unul dintre acești scriitori talentați nu e nimeni altul decât Kate Atkinson, autoarea iubitei și apreciatei mele cărți și anume romanul ,,Viață după viață”. Acestă carte mi-a câștigat atenția, dar și iubirea. Are  un titlu seducător ce îți conferă un sentiment de nesiguranță, te tentează să o deschizi ca să înțelegi despre ce fel de viață după viață va fi vorba…e oare despre viața de după moarte sau despre o viață urmată de altă viață. Mi-a fost foarte greu să găsesc această carte, a durat probabil jumătate de an până am descoperit-o în una din librării. Varianta redactată în Limba română i-a dat cărții o copertă la fel de originală și sugestivă, cel puțin pentru mine așa este. Pe copertă e ilustrată o vulpe încolăcită ce își aduce coada spre bot, pentru mine asociindu-se cu șarpele care-și înghite coada, formând un cerc, astfel fiind un simbol al ciclității, eternității și infinitului. În mitologie, vulpea este mesagerul zeilor și comunică între sufletele celor vii și celor morți. Asfel, vulpea este animal intermediar între cele două lumi, iar cartea are ca temă limita dintre ele.

Într- adevăr, conceptul filozofic pe care-l încadrează Atkinson într-o istorie zbuciumată a trecutului Europei secolului XX, face din lecturarea romanului o deplină meditație. Ești copleșit de întâmplările îngrozitoare din timpul unui război, dar în același timp trebuie să îți lași mintea larg deschisă pentru a putea conștientiza modul prin care istoriile mici, personale, intervin în cursul marii istorii, de la micro la macro.

Ursula Todd este o fată ce ,,se naște” în Anglia și urmează să trăiască în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ea devine victima bombardamentelor și a bolilor, însă de fiecare dată găsește o cale nouă de a supraviețui. Renaște de zeci de ori, iar sufletul ei se pierde și se regăsește de-a lungul unui ocean întreg de vieții. Până nu va face totul corect, e supusă eternei reîntoarceri. La fel ca în ,,Podul” de Mircea Eliade ,,dacă uiți, te rătăcești”. Ursula o ia din nou și din nou de la capăt, trăiește aceeași viață reluată de la început, și numai în momentul anterioarei morți face ceva ce urmează să schimbe cursul evenimentelor și rămîne de acestă dată în viață. Micile detalii în acțiuni ce par la prima vedere nesemnificative au o influență majoră.

Scenele de violență, naturaliste din acest roman sunt la fel de semnificative. Ele au rol de a te îngloba teorii filosofice fără a te rupe de la realitate, precum că toate există simultan. Nu te cufundă într-o lume de basm, ci te lovește, îți arată realitatea dură, violența, înșelăciunea, păcatele și poftele. Atâta timp cât Ursula trăiește suntem bombardați cu felurite chestii cumplite, lumești, carnale. Însă de fiecare dată când ea moare, materia se destramă, ne scufundăm în neant, trecutul ei se descompune, iar noi în acestă stare conștientizăm deșertăcinea lucrurilor. E o capacitate deosebită a scriitoarei de a induce stări metafizice.

Cartea lui Atkinson m-a influențat în ceea ce privește formarea unei minți meditative și dezvoltarea competenței de a găsi relațiile de cauză-efect. Deși am citit-o mult prea devreme, la o vârstă la care e mai puțin posibil să atingi profunzimea, m-a influențat totuși destul de mult. Realizând acum cît de mult contează detaliile (orice acțiune minusculă, orice gând) am deprins o precauție și în același timp un curaj pentru jocul fragil al vieții. Chiar dacă autoarea și-a dorit să exprime altceva, chiar dacă poate nu am înțeles totul până la capăt, ,,Viață după viață” e romanul meu iubit și punctul meu de pornire. Abia acum, după câțiva ani de la lectură, am dedus că scopul inițial al acestei cărți, universal sau individual, este de a te face să simți echilibrul dintre viață și moarte și că amândoua sunt la fel de ireale și asemănător de identice.

Recomand această carte celor care sunt detașați de orice iluzii și bariere existențiale sau celor care sunt gata să-și distindă limitele.Sper că recenzia mea e cât de cât motivatoare și va declanșa măcar un mic impuls de a exploara lumea acestei cărți.

 

Mențiune  – Săculțanu Corina , Vârstă: 17 ani,

Liceul cu Program Sportiv ,,Nadia Comăneci, clasa a X-a A

Profesor îndrumător : Andreea Calapod

 

,,Cine nu are carte, nu are parte’’!

 

Cartea  pe care o iubesc cel mai mult se numește ,,Povești, Povestiri, Amintiri’’ de Ion Creangă, de la Editura Unicart. Am cumpărat această carte din librărie, la vârsta de șapte ani. Îmi place enorm deoarece în ea am descoperit multe basme și felul în care povestitorul îți descrie viața sa, locuri si obiceiuri pe care eu nu le-am întâlnit până atunci. Aceste povești au mult haz și un sfârșit fericit din care putem lua multe învățăminte. Scriitorul descrie locul natal, felul în care învățau copiii la școală, giumbușlucurile făcute de el, tăiatul porcului, mersul cu plugușorul.

Amintiri din copilărie este o carte care îmi umple sufletul de bucurie de câte ori o citesc.  Autorul ne povestește cum se certau părinții lui pentru a-l da la școală. Mama sa dorea foarte mult ca el să ajungă preot, iar tatăl lui spunea că nu are bani pentru asta. Situația s-a schimbat când într-o duminică a venit în vizită bunicul lui Nică. Acesta a spus că-l ia pe băiat și-l duce la școală la Broșteni. David, bunicul lui Nică, le-a explicat că e bine să știe carte și  că este păcat de omul neînvățat. Pe lângă toate acestea, Ion Creangă ne mai povestește și alte întâmplări. După ce bunicul David îl duce pe Nică și pe încă un tovarăș de-al lui la Broșteni, îi cazează la o femeie pe nume Irinuca. Casa ei era o cocioabă

veche și ea avea un țap și două capre. Aceasta era toată averea ei. Când au ajuns la școală, profesorul le-a poruncit să se tundă că aveau plete. După ce a trecut iarna, în  primăvară s-au trezit că aveau râie de la  caprele Irinucăi.

Într-o zi, când Irinuca era în sat, băieții s-au suit pe munte, mai sus de casa ei  și au urnit o stâncă din locul ei, astfel încât să se ducă la vale. A dărâmat casa și gardul Irinucăi și a făcut bucăți o capră. Speriați, băieții și-au luat lucrurile și au fugit spre Pipirig , uitând de râie. La un moment dat, a pornit o vijelie și o ninsoare puternică. Au înnoptat în munți și s-au încălzit la un foc făcut de ei. A doua zi au ajuns la bunicul David, acasă în Pipirig, bunica i-a pus la masă și apoi i-a vindecat de râie. Peste cateva zile, bunicul a aflat despre paguba Irinucăi pentru care a plătit patru galbeni. În sâmbăta Paștelui a ajuns și Nică acasă la Humulești, dar nu a fost prea fericit, pentru că toate fetele din sat au râs de el, văzându-l tuns de tot.

Autorul își amintește și de ”Calul bălan” și de un bici numit ”Sfântul  Nicolae”. Când părintele satului a descoperit că ceasloavele erau murdare și pline de muște moarte, i-au poftit pe toți să facă cunoștință cu ,,Calul bălan’’. Dar ca să-i îmbuneze pe copii, aducea colaci de la biserică împreună cu bădița Vasile, dascălul bisericii.

Cât despre ,,Pupăza din tei’’pot să vă spun că era acea pasăre care-l trezea pe Nică cu noaptea-n cap în fiecare dimineață și care la un moment dat a încercat să-i vină de hac, dar nu i-a reușit. Atunci când a fost la furat de cireșe la mătușa Măriuca și după ce i-a tăvălit toată cânepa, numai el știe ce bătaie a luat de la tatăl lui!

Nică era un năzdrăvan care niciodată nu putea să se țină de promisiune în fața părinților. Fiind pedepsit, trebuia să rămână acasă, să stea pe lângă gospodărie și să aibă grijă de cel mic. Era zi de vară cald. Cum putea el să rămână acasă fără să se ducă la scăldat? S-a furișat și a zbughit-o la scăldat. Când s-a întors mama lui acasă și a văzut că nu este pe nicăieri, și-a dat seama unde îl poate găsi. S-a dus la râu și i-a luat hainele, fără ca el să vadă. Când a crezut el că e timpul să se întoarcă acasă, nu mai avea hainele. Rușinat, s-a ascuns prin porumb, a luat-o pe scurtătura să nu îl vadă careva și a ajuns acasă.

Timpul a trecut și Nică urmează cursurile Școlii Domnești din Tg.Neamț și apoi Școala de Catiheți din Fălticeni .

Povestitorul prezintă și plecarea lui la Seminarul de la Socola. Satul natal, fiindu-i foarte drag ,nu vroia să plece de acasă. A tot încercat să-și convingă mama, dar nu a reușit. A plecat trist, plângând împreună cu Zaharia lui Gâtlan, un alt băiat obligat să plece la Socola. Pe tot parcursul drumului se gândeau la locul natal, la călugărie. Într-un târziu în noapte, a ajuns la Socola, acolo unde era o mulțime de dascăli și preoți.

Amintiri din copilărie este cartea mi-a marcat copilăria și pe care Ion Creangă ne-a  lăsat-o ca moștenire tocmai pentru a retrăi cele mai frumoase momente ale sufletului.

 

Zărnescu Mihaela Theodora,

14 ani, Clasa a VII- a,  Liceul cu Program Sportiv ,,Nadia Comăneci”  Onești,  Prof. îndrumător   Andreea  Calapod

Menționăm că elevii  de la Liceul cu Program Sportiv ”Nadia Comăneci” din Onești  participă și la alte concursuri de literatură, de la care așteptăm  cu drag  rezultatele!