Într-o stație de autobuz din Cluj au fost găsiți câțiva saci cu cărți și îndemnul unui anonim către alți anonimi : ”Gratis!” Seduse și abandonate! O instituție culturală oferă în dar volume excedentare. Copilași pregătiți pentru adopție, cu puțin noroc! Într-o piață agroalimentară, pe standuri barbare de lemn negeluit și chiar sub ele, zac mormane de cărți la 5 lei bucata. Trupă de asistați sociali pe care, pudic, îi împingem mai în umbră! Un comerciant cam visător face, într-un oraș dezafectat de puternica industrie, gesturi de anticariat. Azil pentru cărțile străzii! Pentru că se citește din ce în ce mai puțin, criticul literar Nicolae Manolescu se bucură că se fură cărți din librării, deși exclamă patetic: ”Eu scriu. Cine mă citește?” Iubitorii fideli ai cuvântului scris se întristează și nu prea de acest fenomen. La urma urmei, bucuria lecturii nu este un produs consumabil pentru oricine. Este nevoie de gust, cultură, bună digestie spirituală, imaginație, empatie și atâtea altele pentru a percepe și a decoda finele radiații emanate de o carte. Se citește puțin în primul rând ca rezultat al concurenței rețelelor de socializare. Este mult mai ușor să parcurgi rapid pe smart rezultatul faptelor diverse din ultimele ore, decât să răsfoiești cu răbdare cele 1600 de pagini ale romanului ”Război și pace”. Este mult mai ușor de înțeles de ce s-au certat și s-au împăcat două vedete de pe ”antene” decât să îți bați capul cu ”Pendulul lui Foucault” *. La o emisiune tv, în locul vreunui scriitor cunoscut, apare un tânăr absolvent de Drept, dar neintegrat în sistem, care contestă denominația de ”bloger”; i se pare banalizată, dar realizează filmulețe care face lumea să râdă. Povestioare ce frizează vulgaritatea sunt emanate de niște grupuri furnizoare de așa – zisă veselie, pe măsura unui public asemenea. Tipul tâmp, împrăștiat și analfabet a luat locul lui Făt Frumos. Influența subculturii este atât de percutantă, încât îți vine să iei drept bună cugetarea unei tinere: ”Au fost și cărțile astea bune la ceva, cândva, în vremea lor. Acum trăim alte timpuri…”
Nici școala nu face prea multe. Textele clasicilor români au fost înlocuite cu impardonabile îngălări sau neinspirate preluări. Nică al lui Creangă este suplinit de Johny sau Bobby, iar Lizuca este substituită de Lily ori Katty. Așa cum, la radio, prezentarea capodoperelor lui Brâncuși nu este însoțită de cântecele Mariei Tănase, ci de muzică rock. Înțeleg faptul că procesul globalizării este ireversibil, dar el trebuie lăsat să-și urmeze ritmul legilor sale interioare, firești. Pe de altă parte, nici profesorii (cei mai mulți formați în epoca net-ului) nu mai dau dovadă de acribie în privința ”lecturilor particulare”, încât avem tineri care n-au deschis nicio carte până la 20 de ani, cu excepția manualelor. În dezbaterile privind adoptarea bugetului pe anul 2021, n-am auzit niciodată măcar pronunțat cuvântul ”cultură”. Pentru politicieni, cultura durează doar o zi: 15 ianuarie. Recunosc faptul că nativii digitalizați invadează scena cu inteligența lor sclipitoare și cu o exclusivă viziune pragmatică. A le face opoziție ar fi o absurditate. Trebuie să conlucrăm pentru un compromis, o armonizare. Chiar prezentul text este difuzat pe rețea de internet, multe reviste literare le consult asemănător. Iubitorii de carte vor utiliza însă în continuare uneltele lor, puține și fragile, dar cu putere de persuasiune imbatabilă și cu bătaie lungă. În pătrățica mea, am ajuns la concluzia că pe destinatarul prezentărilor mele de carte l-ar interesa mai mult ce simte lectorul avizat la parcurgerea unui text, de unde și cum pornește interesul, cum se coagulează plăcerea lecturii, practic ce se întâmplă în vasele gingașe ale sensibilității, unde se sublimează frumusețea textului literar.
Bunăoară prezentând pe site-ul ”Amprenta de Onești” nu de mult ”Jurnalul secret” al lui Alex. Ștefănescu, ”Bărbat adormit în fotoliu”, textul se dovedea nu numai captivant, ci și creator. În minte, mi se redacta paralel un alt jurnal în care eu însumi deveneam naratorul (și evident, eroul) unor întâmplări de viață mai mult sau mai puțin semnificative. Redau doar o secvență din acest ”jurnal în oglindă”, replicând la valoroasele bancnote literare ale marelui critic și istoric literar printr-un pumnișor de mărunțiș sentimental.
La ediţia din 2007 a „Zilelor Culturii Călinesciene”, când tocmai apăruse „Istoria literaturii române contemporane”, un volum monumental pe care, cu sacrificii financiare, mi-l cumpărasem, am pândit momentul când autorul (Alex. Ștefănescu) era singur la masa prezidiului din Aula Bibliotecii, cu gând să obţin un autograf. Cum procedam de obicei, am pus lângă pagina de gardă un bilet cu numele meu ca să nu mă întrebe omul de şapte ori cum mă cheamă, să se bâlbâie ori să-mi scrie numele greşit. În speranţa unui autograf deosebit, de astă dată am adăugat şi alte informaţii: născut în 1947 (şi Alex Ştefănescu şi eu), în fosta regiune Suceava (el la Suceava, eu la Dorohoi), absolvent al Facultăţii de Filologie în 1970 (el la Bucureşti, eu la Iaşi), cu preocupări literare (el la „România literară”, eu la… „Oneşti Expres”). Însă privirea istoricului literar a lunecat absentă peste bilet şi am fost gratulat cu „urarea de a iubi întotdeauna literatura română şi cu emoţia de a şti că vrea să citească această carte la care am lucrat zece ani”. Au urmat dezbaterile secţiei de literatură contemporană. Luând cuvântul, Alex Ştefănescu a început cam aşa: „Înainte de acest plăcut banchet intelectual, a venit la mine un necunoscut care mi-a cerut un autograf. Am rămas impresionat văzând că un anonim este mai preocupat de cartea mea decât proprii mei colegi care fie o ignoră, fie o deschid ca să vadă dacă figurează în ea, fie o comentează mefient după o simplă răsfoire …” . După dezbateri, am fost asaltat de amici cu aprecieri din cele mai flatante: „Bravo, te-a ridicat la rangul de ilustru necunoscut!”, „Alo, Marele Anonim de Oneşti!” etc. Alex Ştefănescu obişnuia, spre marea noastră bucurie, să-şi reproducă intervenţia de la „Zilele Culturii Călinesciene” în revista „România literară”. Am aşteptat cu emoţie numărul de revistă unde era să fiu pomenit, fie şi „sub protecţia anonimatului”. Articolul a apărut, dar … fără pasajul introductiv. După o criză de cinci minute, mi-a revenit sentimentul de satisfacţie că, totuşi, pentru câteva secunde, fusesem în atenţia unui celebru critic şi istoric literar. Asemenea sentiment trebuie să-l fi trăit fiecare ins din gloata care baricada uşa amfiteatrului unde-şi ţinea cursul G. Călinescu, atunci când îi arăta fotografia celebră, nepotului său, menţionând: „Vezi, ăsta sunt eu !…”
Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești
* ”Pendulul lui Foucault”, experimentat în anul 1851, este imaginea ilustrativă a acestui articol. Dispozitivul cuprinde un pendul ce are un fir extensibil de 67 metri în capătul căruia se află o bilă de 28 kg, cu diametrul de 18 cm. Firul extensibil este suspendat de cupola Panteonului din Paris ( o clădire monument cu o arhitectură deosebită). Despre ”Pendulul lui Foucault” marele scriitor Umberto Eco a notat :”Pendulul lui Foucault stă neclintit în timp ce pământul se roteşte pe dedesubtul lui, în orice loc s-ar afla. Orice punct al Universului e un punct fix, e suficient să atârni de el pendulul”.