Nu a fost nevoie ca Smaranda să îl cheme pe Nică să își arate părul bălai să iasă soare, ziua se arăta încă de dimineață caniculară. Am lăsat privind din când în când, în urmă, splendoarea colțului de Rai, locul unde puritatea aerului se simte până în rărunchi, locul unde minunile se întâmplă în orice moment cu ajutorul celor mai tămăduitoare izvoare de apă. Am lăsat în urmă parfumul rășinii de brad, foșnetul fagului și răgetul cerbului, locul unde poetul, în fața atâtor frumuseți, își lasă pradă sufletul să se cufunde și înoate fără de saț în lumea metaforelor, locul unde Alexandru Vlahuță a lăsat în scrierile sale una dintre cele mai frumoase descrieri ale zonei Slanic Moldova, locul unde la 24 iulie 1889, la numai 8 ani, a primit consacrarea publicului, geniul muzicii românești, violonistul George Enescu, unde a susținut în calitate de interpret pentru prima oară, primul său recital ,, Fata regimentului” și ”Faust” Acest recital a fost în folosul săracilor din localitate.

Lăsam în urmă o mulțime de lucruri pe care le iubesc. Ceea ce nu am putut lăsa a fost emoția care m-a acompaniat făcând vaduri împreună cu râul Slănic, cel care la numai câțiva metri de casa mea, concertează continuu arii din operele proprii. M-a însoțit până la vărsarea în râul Trotuș. La rândul său m-a predat râului Siret iar în locul unde s-a pupat cu Dunărea, la Galați, am simțit convertirea. Nu mai eram femeia de la poala Nemirei, eram femeia apelor. Aici m-am născut și trăit jumătate din viață, aici au înmugurit primele mlădite din floarea iubirii, aici am plutit cu gândul, privind pescărușii pe undele neobosite ale valurilor și îngânat măiestosul său imn, Dunărea albastră. Am împletit sălciilor de pe faleză codițe și  am așezat pe valuri împreună cu copiii mei, primele lor bărcuțe din hârtie.

Dar astăzi mergeam într-un loc special, către locul unde cu un an în urmă căutam o anume rochie. Rochia împlinirii, a frumosului și a speranțelor, a iubirii între semeni, respectului și prieteniei, mirajului creației Domnului, Delta Dunării, locul unde scriitorii și artiștii își descarcă dăsagele cu bucați de trup din ei, precum pescarii în lotci, prada din năvoade. Locul unde dragostea face să nu mai simți nisipul fierbinte sub tălpile goale, să te pierzi lăsându-te gratuit pradă labirintului creat de mâna lui Dumnezeu. Nu singură am gustat din toate cele… ci împreună cu soțul meu,  cu poeta Limona Rusu și tovarășul său de viață, Narcis.

Dunăvățul de Jos, satul cu case albe și acoperișuri albastre ca cerul, cu Oameni cu fețele arse de soarele dogorâtor al verii, a fost locul găzduitor. Locul întâlnirii inimilor sensibile și melancolice de care se face vinovată poeta Olga Văduva, OMUL minunat căruia mă aplec cu recunoștință și deosebit respect, OMUL puternic, dăruitor de bunătate, de vorbă dulce, sfat și omenie. Omul care ne-a răsfățat și impresionat cu surprizele pregătite. Omul supranatural care pe durata celor trei zile de tabără nu a clacat prentru că, loc de scut i-a fost costumul național tradițional lipovenesc atât de apreciat și iubit de ea, de comunitatea care locuiește în această zonă,  de bunul Dumnezeu și nu numai.

Olga Văduva, organizatoare a celei de a V-a tabere de creație literară, artistică și tradiții ruso-lipovenești, președinta Asociației de cultură ASCIOR- TULCEA, (asociație condusă la nivel național, cu sediul la Buzău, de respectabilul scriitor Nicolae Mușat). Pentru noi și oaspeții de seamă, a dat apele canalelor Dunării deoparte precum Moise apele Mării Roșii, pentru a face drumul mai puțin anevoios oaspeților și omului de rând cu suflet sincer si curat precum; maestrul Ion Crețeanu ce poartă pe umerii săi denumirea de Tezaur uman viu, cea mai mare recunoaștere în lumea rapsozilor, culegătorilor și interpreților de folclor autentic nealterat din țară, actorilor și scriitorilor Magda Băcescu, Ștefan Apostu, Vasilica Mitrea, Petcu Mircea Marcel, Victor Baumann, Radu Roxelana, Zenovia Zamfir. Au mai participat  în această tabără  soții Octavian și Liliana Badea, Aura Dan, Liliana Vasiliev, Teodorescu Lăcrămioara, Mioara Baciu, Violeta Bobocea, Maria Bem, Daniela Vâlceanu, Elena Spiridon, Grădinaru Petre, Ana Mihail, Angela Dumbravă, Dumitru Gradinaru-pictor, Manea Soare Camelia, Florina Andrei, Elena Spătaru, Gabriel Constantin, Elefteriu Lacramioara, Gina Bafane și mulți alți iubitori de literatură, în frunte cu alți truditori de cuvinte veniți de acolo de unde harta se agață în cui și nu numai, Vasile Bele ,  din  Chiuzbaia – Maramures, Limona Rusu – Suceava și Tălvescu Dumitru.

Apele au fost despărțite și de proprietarul celor două pensiuni, Peștișorul și Pelicanul, Florin Dima și staful său, care ne-au așteptat cu brațele și ușile casei sale deschise,  el fiind omul care ne-a servit de-a lungul sejurului cu deosebite și delicioase mâncăruri tradiționale zonei, gătite special pentru noi.

Eram cu toții în cautarea unui liman, ideal numit ,,Sublimul” și a înlocuirii graduale a negativității cu esteticul pur al creativității culturale, înlocuirea cu esența nedegradată a fortului nostru sufletesc autentic și în stare pură. Căutam lumina așa cum făceau anticii, încercând să eliminam falsele identități, care rareori sângerează, pentru că, rămân căptușite cu imoralitate de parcă nu am vorbi aceeași limbă, nu am lăsa la fel urma tălpilor picioarelor pe pământul udat de ploaie. Goana după oarecare ,,succes” ,, titlu” ce  întunecă mintea și distruge sentimentele, dând importanță lucrurilor fără de însemnătate la o exprimare falsă care plictisește de-a dreptul, umilind relațiile și întortochind deschiderile pentru care aspiră. La urma urmei, se aleg precum uleiul, de apă. Căutam stârnirea entuziasmului, expansiunea, dorința de a lega frățietate, echilibrându-ne în interior, să revigorăm, exprima și completa cuvintele lipsă din puzzle-ul fiecăruia dintre noi.

Și, am găsit! Am găsit lipitura literei din cărți, a culorii din tablourile expuse, a notei de pe portativ evadând din gura rapsodului și înțelepciunea din sintagma ,, împreună vom reuși” ce atârna pe trofee, medalii și diplomele dăruite de organizator și asociații de cultură precum:

-Asociația de Cultură Creștin Ortodoxa, ASCIOR- TULCEA, președinte poeta Olga Văduva

-Liga Scriitorilor Dobrogeni, președinte scriitoarea Vasilica Mitrea

-AEGYSSUS, Asociația Scriitorilor din Tulcea, președinte Mircea Marcel Petru

Răscolitoare s-a dovedit prima seară, unde sentimentele și bucuria reîntâlnirii dansau nestingherite pe buzele tuturor celor implicați în acest proiect. Momentele de sinceritatate au creat emoții mari, mai mult sau mai puțin descoperite până atunci. Ne-au crescut aripi și am zburat în lumea cuvintelor și timp până după miezul nopții.

Următoarea zi am declarat-o ,,cireașa de pe tort”. Zi de sâmbătă, zi de mare sărbătoare literară, ziua în care măiestria cuvântului și bucuria revederii își afișau roadele strânse cu migală timp de un an, un an foarte greu, peste care unii din prietenii noștri nu au reușit să îl treacă, s-au înălțat la cer în împărăția lui Dumnezeu, ca slujitori ai dragostei față de El. Ne privesc și luminează căile odată cu venirea nopții. Cinstire și veșnică pomenire lor, scriitorilor: Valer Popean, Anca David, Tănase Ceașcă, Simone Jake, Iancu Samson, Ligia Diaconescu, Constantin Enescu, Constantin Triță și alți dragi mânuitori de condei.

După prezentările de carte ale scriitorilor Violeta Bobocea, Vasile Bele, Zenovia Zamfir, Angela Dumbravă, Ana Mihail, Petru Grădinaru, Elena Spătaru și a domnului Victor Baumm, după concertul pentru suflet, care a ținut aproape o oră, la cobză și voce al maestrului Ion Crețeanu, după premiere, ședința foto și sorbitul storceagului fierbinte, dres cu smântâna, oțet și usturoi, surpriza zilei se înfățișa prin prezența a două doamne și a unei minunății de copile, îmbrăcate în straie populare, reprezentative comunității lipovenești din care făceau parte. Straie cu mii de mărgele, paiete și pietre prețioase cusute la mână.

Se asemuiau împărăteselor din poveștile copilăriei. Era grupul folcloric etnic al rușilor- lipoveni din Jurilovca, ”Nuferii Albi”, de pe malul lacului Razelm, care au păstrat cu sfințenie tradițiile și obiceiurile aduse din Rusia cu sute de ani în urmă de către strămoșii lor.

Grația cu care purtau aceste rochii din catifea și mătase roșie, vocea puternică și pătrunzătoare ne făcea pielea ca de gaină, parcă sfidau legile și orânduirile lumești. Nu știam dacă să le ascultăm măiestria graiului sau să privim frumusețea cutremurătoare a celor trei creaturi. Totul la superlativ, chiar dacă cuvintele nu își mai aveau rostul, ochii au lăcrimat de bucurie și emoție.

O zi încărcată și oboseala încă nu își spusese cuvântul, încă nu se arătase pe chipuri, chiar dacă seara urma să se încheie cu o sărbătoare a măștilor și costumelor de carnaval.

 Zorii zilei de duminică ne treziseră când abia adormisem. Barcagii celor trei bărci așteptau cu nerăbdare îmbarcarea pe micile bijuterii plutitoare, să ne ducă spre canalele labirintate ale deltei, către locurile unde tăcerea vorbește prin oglindirea sălciilor în apă, prin albul imaculat al nufărului ispititor, răsucit după tulpina ciulinului, de parcă doar el ar ști ce este îmbrățișarea, prin țipătul păsărilor, dansul de curtuazie al lebedei în fața masculului, uitând pentru un moment de puii lor care sunt într-o continuă explorare față de necunoscut. Tăcerea vorbea prin fericirea văzătorului și a nevăzătorului la atingerea spre simțire cu mâna a neimaginabilului, a imposibilului, a nebucuriei de a cunoaște lirica învăluire a frumuseții pâmântului, liniștea tăcerii din ecoul legendelor acestor locuri, din închinul stufului în fața undei valulului creat de vâsla luntrașului, liniștea tăcerii din năvodul ancorat în mijlocul lacului, cântul ploii, tunetului și al furtunii. Câte liniști, câte rostiri nerostite, câte povești scrise și nescrise și câte taine ascunde această mare tăcere provocatoare.

Puțin istovită de zbuciumul valurilor Mării Negre, Plaja Pustie încerca să își etaleze regatul părăsit, regatul lăsat în paragină de cei ce s-au bucurat cândva, la găsirea perlelor în scoici, de dragostea sirenelor ce se arătau odată cu ancorarea de către matrozi a ambarcațiunilor, veniți pentru udătură și odihnă. Acum, acum e liniște, o liniște ce înjunghie până la os, o liniște ce țipă continuu după ajutor.

Doar marea se vrea liberă, doar ea mai atinge când și când trupurile celor ce o doresc. Doar ea mai atinge sărutând sânii ispititori ai femeii ce se vrea iubită în timp ce îi spală păcatele în turcoazul său. Doar ea mai lasă urma scoicilor pe maluri. Ea…

Doar mâna Domnului mai poate face o minune!

Obsedată și obosită de captivanta excursie în lumea apelor, nu am clacat în fața serii dansante, nu, nu am clacat! M-am alăturat grupului și am dansat. Am râs și am dansat, m-am bucurat precum cerșetorul de la colțul străzii care a primit un colț de pâine în schimbul unei rugăciuni, precum copilul ce a primit în schimbul unui zâmbet o bomboană…precum fata apelor la vederea marinarului…precum pasărea Spin când își cântă ultimul său cantec… precum…precum…

Și câte daruri au fost, le-am luat cu mine să le pun la loc de cinste în casa din Colțul de Rai, de la poalele Nemirei…

Și câte daruri au mai fost, mulțumesc bunului Dumnezeu și Oamenilor cu Inimă de Aur!

Prețuire!           Ionica Bandrabur, Slănic Moldova