FORȚA MAGICĂ A POEZIEI
Testament pentru eternitate
Iubita mea, sunt vinovat de moarte
Și-am să plătesc greșeala chiar acum!
Eu n-am știut că dragostea se-mparte
La doi, deopotrivă. Îmi asum!…
Sunt vinovat că te-am iubit în taină,
Că n-am știut s-o fac mai zgomotos,
Că dragostea îmbracă orice haină
Când vrea să zburde pe un cal frumos!
Mi-ai spus de-atâtea ori cu-ndurerare
Că și-un cuvânt greșit te-aruncă-n tină,
Că însăși existența mea te doare!…
Mai pot fi vinovatul fără vină?!
De-aceea te conjur spre-a mea iertare,
Spre-a nu uita nimic din tot ce-a fost!
În mine sufletul încă mai moare
Cu fiece secundă fără rost!…
Ne-om regăsi în sferele înalte
Și-acolo îți voi spune, tot lumesc,
Că, doamnă, eu, măcar aici, încalte
Te-am îndrăgit mereu și te iubesc!
Încotro să mai apuc?
Te caut în tindă… pe-afară… oriunde…
Să văd dacă umbli sau poate plutești!
Imaginea-ți pură mereu mă pătrunde,
Tu ești pretutindeni și totuși nu ești!…
Cărări care urcă spre tine, coboară
Le bântui fugar de-o vreme încoace,
Iar gândul, că nu te-oi găsi, mă omoară
Și-n sufletul meu nicicând nu e pace!
O clipă m-opresc s-amăgesc rătăcirea,
Doar o clipă-n care să știu de trăiesc…
Sunt încă viu, respir și-ntreb nemurirea
Ce căi să cutreier să te regăsesc.
Univers peste tot și căi infinite
S-aștern încurcate în față-mi, iar eu
Te caut, te caut cu-alean de ispite
Și nu m-oi opri, te-oi căuta mereu!
Dor neîmplinit
Mă inundă, astăzi, o dorință vie…
(De dorințe moarte sunt deja sătul!)
Cum c-aș scrie, iată, înc-o poezie,
Care să-mi ateste că n-am scris destul!
E-un imbold ce vine dintr-o stea fierbinte
Ce, până mai ieri, mă-ndemnase-ntruna:
– Scrie tu, Virgile, așterne-n cuvinte
Tot ce simți trăind, poartă-ți demn cununa!
Din nefericire, muza mea stelară
N-a mai suportat să-mi meargă ‘nainte!
Cu suișuri ziua și căderi pe seară
Ea se stinse brusc c-un tremur fierbinte!
Tot ce îmi rămas-a de la ea, din vise,
E o stare pură de dor îngeresc.
Și de-o fi să fie cuvinte nescrise,
Printre stele-o caut și tot o găsesc!
În a cincea strofă poezia-i plină
Și mă pregătesc să ți-o dărui… ție!
De n-o fi pe placu-ți, eu sunt doar de vină,
Fericit c-am scris înc-o poezie!
Mulțumescu-i stelei, încurajatoare,
Ce-și alese calea luminii stelare!
Doar noi
Iubita mea, NU vreau să ne-aruncăm în valuri,
Precum, duios, folk-istu-n cântec o tot spune!
Eu îmi doresc acut să ne iubim pe maluri,
Iar marea să ne-mbrace cu trăiri nebune!…
Dori-mi-te-aș suavă, mai zână ca oricând
Și-,nlănțuiți de alge, aproape să mă ții,
Să simt căldura-n trupu-ți din recele arzând
Și să zburdăm, în brațe, cu-o mare de copii!…
Să adormim pe maluri feriți de adâncimi,
Să te cuprind în pleoapa ochiului visând,
Să ne fim singuri pe plaja vidă de mulțimi
Și să murim iubind pentru a-nvia curând!
Ne-om ține toată vara-n contopiri divine
Și iarna ne va prinde așa îngemănați!
Nici nu va ști, vreodată, timpul care vine
De suntem numai unul sau doi încorporați!
Iubita mea, NU vreau să ne-aruncăm în mare,
Eu vreau aici, pe maluri, să prindem rădăcini!
Să fericim o mare de copii cu soare,
Fiindu-ți eu scânteia, iar tu să mă lumini!
Versuri din volumul ”Testament pentru eternitate” de Virgil Ursu Munceleanu (apărut la Editura ”Salonul literar”)
PROF. IOAN CULIȚĂ UȘURELU: ”PRIN VOLUMUL <<TESTAMENT PENTRU ETERNITATE>>, VIRGIL URSU MUNCELEANU A ÎNȚELES ȘI MENIREA SCRIITORILOR PE ACEST PĂMÂNT – ANUME SĂ SCRIE CĂRȚI PENTRU ETERNITATE”