UN ARTICOL DE PROF. ARISTOTEL PILIPĂUȚEANU, ONEȘTI
Sub acest titlu a apărut la Editura Știința din Chișinău un volum de Eugen Lungu, autor care ne-a atras atenția prin cultura sa prodigioasă, formată pe baza unei uriașe acumulări, dar și prin spiritul său viu, dinamic, polivalent, capabil de inedite asocieri comparative. Seducția începe cu primele pagini, unde se analizează un fenomen care a însoțit întotdeauna viața literară: boema. Nutrită din confruntarea dintre ”tradiționaliștii cu șublere și cântare și scandalagiii iconoclaști”, boema nu i-a ocolit nici pe cei care păreau modele de echilibru și înțelepciune: Tolstoi, ”la 26 de ani, cu regimentul când la Focșani când la Leova, Chișinău sau Tecuci, zălogindu-și averea la jocuri de cărți”. Adâncind problema, se ajunge la concluzia că nu disciplina ci revolta este sursa primă a condiției umane, momentul când au fost dobândite fraudulos, fructele din pomul cunoașterii. Frumosul cuvânt ”boemă”, ”ca un poem în cinci litere”, are o origine cât se poate de umilă. În Limba franceză ”boheme” (însemnând țigan), ajuns în Hexagon din Boemia, așadar un soi de ”țigăneală”, dar la ce nivel!
”Cu un picior de demon în scârma păcatului și cu o aripă de înger în azur” ar fi radiografia standard. Însă omul păcătos nu poate anihila artistul. Fără operă, Villon ar fi fost un ordinar, Verlaine și Rimbaud niște declasați parazitari, Poe un bețiv, încheindu-și existența, Baudelaire un client al paradisurilor artificiale. Boemul are oroare de activitatea practică ordonată, domestică. Preferă afacerile riscante, iar banii, oricât de mulți, îi cheltuie la fel de repede cum i-a obținut. Ținuta vestimentară îl detașează de vulgul gregar. Locul preferat este cafeneaua, mica oază de libertate absolută, unde se lansează capodopere lirice, dar și paradoxale informații.
Cartea lui Eugen Lungu are patru capitole, fiecare cu subcapitole, unele sugestiv intitulate precum ”Mais ou sont les… mulins d antant?”, combinație de Villon și Cervantes. ”Moara românească”, infiltrată în multe titluri de opere literare, este un areal populat cu himere ca un castel medieval, o îmbinare de sacral și profan – demonic. A fost dăruită de Dumnezeu, dar la construcția ei s-a folosit iscusința diavolului. Este locul unde se ucid semințele, dar se produce substanța vieții. Ridicată la îmbinarea apei cu uscatul, moara este o cumpănă între civilizații, una agrestă, primitivă, exaltată de eresuri, alta pragmatică, tehnică, ”o drăcovenie”. Prin insolitul ei, a fascinat totdeauna ”atât pe săteanul folcloric, cu bibliuoteca la purtător”, cât și pe artistul tăbăcit de cultură. Câte cereale și câte povești macină moara e greu de spus. Cea a lui Slavici are un mesaj concis: ”Norocul e iute trecător ca apa, iar banul e înșelător și pierzător de suflete”. Comentatorul, ca și noi, constată cu amărăciune: ”Teoretic, Slavici ar fi putut fi un bun prototip dacă admitem ideea imposibilă că Johannes Bobrowski, George Eliot, Ricarso Bachelli l-ar fi citit”. Odată cu apariția ”morilor de foc”, ”maulins d antrant” trec pe plan secund și împreună cu ele pomenirea lor în textele literare. Eugen Lungu are curiozitatea și răbdarea de a cerceta meticulos o antologie de poezie nouă: în cele câteva sute de pagini, cuvântul ”moară” nu este ”accesat” niciodată!
Încercând un profil al basarabeanului, Eugen Lungu ne întreabă la modul cinic: ”Dacă încep așa: Basarabia este astăzi menajera și târfa Europei, vă lezez cumva demnitatea națională?” Problema se extinde, criticul amintindu-și de Cioran (pe care nu-l numește deocamdată) și rușinea acestuia de a fi român. Sunt aduse în discuție și alte două cazuri: Ana de Noailes, care se voia exclusiv franțuzoaică și Gerard Philippe, care ascundea faptul că era fiul unui funcționar de la Ambasada României din Paris. În acest lubrefiat context prin subiectivism, soluția optimă este apelul la impresiile călătorilor străini în Țările Române. Ele pot pune în evidență defecte:”locuitorii nu prea lucrează, sunt leneși și bețivi și lenea lor se explică prin mulțimea terenurilor și rărimea populației”; ”sunt superstițioși” ; ”înjură cum nu înjură niciun popor din lume”, fapt consemnat încă de Antim Ivireanu. Dar și calități: ”originea romană se observă din frumusețea, regularitatea trăsăturilor și puternica alcătuire a populației, mai ales a țăranilor” ; ”bucuria de oaspeți e deosebita însușire a moldoveanului de orice stare” ; ”moldoveanul este viteaz în război, neînfricoșat, până la nepăsarea față de moarte”. Basarabenii par a fi cei mai mioritici dintre mioritici.. Dar atitudinea emblematică a neamului nostru este percepută diferit: ”blândețea firii, sentimentul compătimirii” dar și ”slugărnicie, lipsă de curaj, indolență”.
Eugen Lungu ne mai demonstrează că islamul nu este pentru noi o ”terra incognita”: Cantemir, Ion Ghica, Anton Pann ”Halimanaua”, emirul din ”Noaptea de decemvrie”, ”El Zorab”; Mateiu Caragiale, Ion Barbu, Cărtărescu, nebunia manelelor l-au cultivat productiv. Cu degajare, dar cu substanțială documentare, cu umor bine dozat, criticul abordează teme delicate precum absintul sau paginile licențioase din operele literare. Prin avalanșa de informații preluate prin lectură se strecoară opinii proprii, de cele mai multe ori cu încărcătură corozivă: ”Santre ar putea râde malițios acolo unde se află: după ce a tot cochetat cu Estul comunist, succesorii acestuia i-au pus tocmai bine în aplicare cinicul adagiu – Infernul sunt ceilalți. Sau celălalt”. Nu lipsesc însă nici pasajele apreciative: ”Orice cronicar literar ar trebui să se simtă descurajat și chiar timorat în fața unei cărți semnate de Adrian Marino” ; ”Nicolae Manolescu este astăzi o autoritate critică (și nu numai!) căreia toată lumea îi acordă credibilitate, personalitatea sa rămânând totodată și o instanță morală fără aproximări”.
Un studiu solid, bine documentat, cu o cunoaștere exhaustivă a subiectului, se intitulează ”A fi în cultură” și este dedicat academicianului Mihai Cimpoi. Acesta, călcând apăsat pe urmele lui Călinescu, a scris ”Istoria deschisă a literaturii române din Basarabia”, dar și numeroase și aprofundate lucrări despre Eminescu. Poetul, înfeudat în romantismul de speță schopenhaueriană, este promovat în modernitate, poezia fiindu-i privită ca întreg spectacol existențial (heideggerian) al relevării ascunderii. Deși operează cu termeni specifici teoriei literare, Eugen Lungu reușește să fie accesibil cititorului de cultură medie și plăcut celui avizat. Scriind despre preocupările lui Mihai Cimpoi, el explică excelent resorturile și semnificațiile iunei cărți nu tocmai ușoare, ”Mimesis” de Erich Auerbach. Cheia succesului în acest sens constă în faptul că informații trudnic achiziționate, asociațiile îndelung gândite sunt comunicate cu un aer de spontaneitate, de aristocratică lejeritate care încântă.
Numeroase subiecte captează atenția: euforia jurnalelor intime (care adesea provoacă uimiri și stupefacții, lezează amoruri proprii), cenzura (instituție – stafie acționând în regim draconic), postmodernismul (cu câteva referiri la concitadinul nostru Gheorghe Izbășescu), kitschul (un germanism care ”dă azi în pârg pe toate ogoarele”), intelectualul (nedesemnat automat de o profesie, ci de o stare de spirit a omului).
Prin scrisul său Eugen Lungu dovedește că este unul din cei mai buni critici literari de la Chișinău și că în acest domeniu – al literaturii cel puțin, mult invocatele decalaje nu se văd între cele două țări despărțite de râul Prut! Cultura națională pășește biruitoare peste nedrepte și vremelnice granițe.
”Există o anumită vârstă a lecturilor ingenui, când devii însuți o himeră sau o hieroglifă între himerele și semnele cărții, când lectura este ceea ce trebuie să fie pentru omul comun, pentru care, în fond, se scrie cartea, adică o zăbavă, o petrecere benevolă, de cele mai multe ori dulce, fiindcă îți lasă mărinimos libertatea alegerii între autori și titluri”. Eugen Lungu, membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (născut la 1 octombrie 1949 în satul Hăsnășănii Mari, Bălți). El este autor al volumelor ”Poeți de pe vremea lui Eminescu”, ”Spații și oglinzi”, ”Panta lui Sisif”, ”Complexul Orfeu” și altele. În anul 2006 el a primit Premiul ”Titu Maiorescu” al Academiei Române