Biblioteca de proză – ”Floare de cactus”

Biblioteca  de proză  – ”Floare   de   cactus”

Închid umbrela. Ultimii stropi de ploaie îmi umezesc obrajii. Câteva secunde văd ca prin ceață. Orașul se repune în mișcare. Claxoanele înviorează atmosfera. De sub roțile automobilor țâșnesc, eliberator, bălțile de pe carosabil, albăstrite de cerul cu soare. Ce bine că a trecut! A fost o revărsare torențială de lumină, apă și tunete… De aceea e frumoasă vara. Se manifestă solar și se descarcă coleric, pentru ca energiile de foc să o poată lua de la capăt.

Găsesc terasa din apropierea Televiziunii unde am fixat întâlnirea. Îi spune simplu, „Acasă” ! Ocup o masă și aștept. Fotoliile sunt, într-adevăr, comode. Pe ecranul monitorului din dreptul barului rulează un film vechi, cu cowboy, la care nu se uită nimeni. Consult ceasul de la mână. Da, eu am ajuns mai devreme. Nu sunt fumătoare și deci nu aprind nicio țigară. Voi comanda o cafea, de fapt un capucino. Lumea trece grăbită dintr-o direcție în alta. În scurte popasuri, cineva cumpără un sandviș sau o apă minerală. Ca într-o alunecare pe ape, chipurile se schimbă, rămânând aceleași. Există o preocupare generală și mută pentru ceva, iar acel ceva este războiul, iminentă amenințare, care ține toți oamenii cu umerii aplecați și privirea în jos. Televiziunile, presa online abundă de știri îngrijorătoare. O vrăbiuță își face curaj și se lasă ușor pe masă alăturată. Din coșul de nuiele ciugulește câteva firimituri de pâine. Apoi zboară în grabă, ciripind vesel, pentru a întregi stolul de păsări de pe crengile aplecate.

Dar uite-o pe Mariana. Îmbujorată, grăbită, jenată de mica întârziere, sosește! Ne îmbrățișăm amical. Revederea ne face o evidentă plăcere.

– Mâncăm?

– Hai să luăm o pizza!

– A casei?

– Perfect! De obicei, aceasta este cea mai bună!

– Și o cafea?

– Nu! Prefer un gin tonic, ușor alcoolizat…

– Deci, te-ai întors de la sora ta, din Basarabia… Vreau să îmi povestești.

– Acolo este încă bine, oamenii se comportă normal, nu lasă impresia unor tensiuni, dar perspectiva este îngrijorătoare. Eu sunt speriată. Vrând nevrând, se creează tabere rivale, refugiații ucraineni sunt o problemă prin numărul lor prea mare, totul stă mocnit, ca într-un butoi cu pulbere. Aparent, pe străzi, seninătate…

– Da, totul șade sub semnul imprevizibilului, o lume haotică, îndârjită, dezorientată în furia ei nenumită, dar aparent calmă, adică civilizată. Era bine sora ta?

Era spre bine. Sub supraveghere și tratament.

Tu, cum te simți? Sporovăim? Ești pregătită să îmi spui povestea ta și a părinților tăi, pe care mi-ai promis-o…? Am scris o carte despre război… și… sunt încă prinsă în dramele ei…

Să-mi trag un pic sufletul… Ploaia m-a ținut pe loc și apoi m-a făcut să alerg… Vrăbiuța se întoarce la masa vecină. Ciugulește, zboară, se bucură. Soarele devine tot mai aprins.

 

O fată frumoasă, subțirică, cu pantalonii strânși pe fesele musculoase și bombate, lucrate, probabil, în sălile de fitness, ne cere comanda. Zâmbetul ei lung e totuși unul absent, iar ochii par somnoroși, deși este o oră a prânzului.

– O să dureze o jumătate de oră. Avem multe comenzi la domiciliu, dar vă aducem câteva aperitive din partea casei…

 

– Deci, Mariana, aștept… La școală purtai în priviri ceva enigmatic, de neatins, mă gândeam eu, mă întrebam…! Erai retrasă, dar se citea în tine o taină care mă făcea să te văd mereu într-o lumină albastră… Așa îți și spuneam, Fata Albastră… Accentul și chipul tău aveau ceva de poveste, de parcă dețineai un mit, o esență de adevăr, un miracol… Mă înșel? A existat așa ceva? Te admiram, crezând că ești îndrăgostită… Nimeni din clasă nu părea să fie. Tu te ridicai prin ceva deasupra tuturor…

 

Ochii Marianei se lipesc pe o floare de cactus.

– Știi la ce interval înflorește?

– Da, foarte rar, uneori chiar la douăzeci de ani…

– O plantă modestă, fără pretenții, acumulează în rădăcinile trunchiului ei apă și apoi se închide în ea. E greu să o atingi. Înțeapă, dar înflorește. De obicei roz, dar aceasta este chiar albastră…

 

Nu am povestit nimănui. Ție ți-am promis, pentru că ai insistat… Simțeam că sunt produsul unei sacralități pe care trebuie să o ascund și să o apăr în ființă mea. Sper că mă înțelegi… Nici de scris nu am putut scrie. Am pus sigiliu. Punct. Dar în mine, în mintea mea, se perindau fragmente de poveste, se legau cuvinte, priviri, șoapte, nici eu nu trebuia să știu, dar eu înțelegeam fără să știu… Anii au trecut și azi aș vrea să mărturisesc taina unei mari iubiri. Azi, când pe părinții mei nimic nu îi mai poate tulbura, o pot împărtăși unei prietene, și, de ce nu? , lumii…!

 

Mariana întinde mâna spre floare… E frumoasă Mariana. De când am terminat liceul, ne vedem doar pentru a treia oară.

 

Părinții mei erau foarte tineri când s-au luat. Probabil că au fos suflete pereche. Întâlnesc des acest cuvânt, totuși nu am auzit pe nimeni să fi atins vârful iubirii fără să fi cunoscut și coborâșul ei. Mai degrabă o himeră în care mulți îndrăgostiți intră ca într-o capcană, pentru a se repudia apoi reciproc.

Români din Basarabia, dintr-un sat apropiat orașului Bălți, raionul Râșcani, la vreo sută de kilometri de granița cu Ucraina… Populația era una amestecată, cu mulți ucraineni, ruși, polonezi, evrei și chiar tătari, de aceea comunitățile erau foarte unite. Mama avea paisprezece ani, când s-au îndrăgostit unul de altul. O copilă, cu pielea fragetă, ochii catifelați și un gât lung, de domniță, umbla la școală îmbrăcată național, și își ducea puținele cărți și caiete într-o trăistuță din pânză de în, colorată în alb și negru, așa o am într-o poză, mâinile ei erau delicate, calde și foarte vrednice, spunea tata, știau să coase cămeșe cu broderie, să împletească pulovere groase de iarnă, să coacă pâine în cuptor, să gătească la ceaun mâncăruri de tot felul, doar vânatul de căprioară îl respingea. Probabil pentru că își simțea inima înrudită… Tata, nedus încă în armată, cu vreo doi ani mai mare, o urmărea de pe prispa casei alăturate. Ei se cunoșteau mai de mici, alergau împreună la joacă, ieșeau cu vitele la păscut, săreau baba – leba, un fel de prinselea prin copaci, dar a venit vremea să meargă la horă, și după prima îmbrățișare, tata a venit la bunicu, a cerut-o pe mama și a luat-o la el acasă…

 

Telefonul îmi semnalează o notificare. O ignor. Soarele aruncă steluțe colorate pe chipul Marianei.

 

La nici cincisprezece ani, mama o năștea pe sora mea cea mare… Iar tata, la șaptesprezece ani, mergea la lucru în orașul Bălți. Stepa pe care era așezat satul lor nu era îmbietor pentru muncă, iar el voia ca femeia pe care o iubește, să-i rămână o domniță neîmpovărată de griji…

 

Tânăra cu aliură de băiat ne aduce aperitivele. Icre în bărcuțe de pâine prăjită și o tărie pe un fund de pahar de mărimea unui degetar…

Bag de seamă că sunt bine venite și că ne era chiar foame…

 

La scurt timp, Basarabia a fost invadată de soldați ruși. Se întâmpla în toamna lui 40. Pe unde treceau, făceau prăpăd. Casele erau golite de mâncare, iar femeile erau batjocorite, la fel cum se întâmplă și acum în Ucraina. Pe front, rușii nu trimit oameni educați, mai degrabă semisălbatici și săraci lipiți, din extremul orient. În locul lor duc prizonieri din țările mai dezvoltate, pentru ridicarea populației locale.

Ai noștri fugeau, speriați, în toate direcțiile, încercau să își salveze caii și vitele trecând în convoaie granița spre România. Frații tatei și bunicul din partea lui au fost prinși trecând Prutul și împușcați pe loc. Tata, care a rămas lângă mama, dar și restul familiei, bunica și două surori ale tatei, pe atunci copile de câțiva ani, au fost pedepsiți cu deportarea în Siberia, odată cu alți mulți români basarabeni, care încercaseră să fugă. Bunica și bunicul din partea mamei nu au arătat ostilitate. Numele lor de familie avea rezonanță slave, și au ales capul plecat. Aveau copii încă mici. Pe mama au ascuns-o în podul șurii, în claia cu fân, împreună cu pruncul care era de alăptat, pentru a nu fi batjocorită sau deportată, alături de bărbatul ei. Timpul trecea, dar nimic nu se schimba. A stat ascunsă luni de zile. Mama plângea după tata, cu trupul anchilozant de nemișcare, anemiată și înfrigurată, iar pruncul cerea și el altfel de mâncare decât străveziul lapte. Bunica plângea la rândul ei, având mereu grijă să nu se dea cineva de gol. Apoi, fetița, de câteva luni, s-a îmbolnăvit, avea friguri, se îngălbenise, iar bunica a adus-o în casă, la căldură, și le-a spus rușilor care patrulau mereu și cereau, ba mâncare, ba holircă, despre copilă, că a găsit-o aproape moartă, abandonată în zăpadă, pe câmp. Dar mama nu mai putea fi ascunsă, casa și șura urmau să fie cotrobăite cu de amănuntul, așa că, deși slăbită, cu încheieturile înțepenite, a trebuit să fugă în toiul iernii. A luat doar binecuvântarea părinților ei, ceva de mâncare și câteva haine înghesuite într-o traistă de spinare. A pornit-o pe jos, fără acte, plănuind să se dea drept poloneză, avusese prietene și colege poloneze, și rupea câteva cuvinte. De aici începe epopeea mamei, Via Dolorosa, o fetiță de cinsprezece ani, care se aruncă în necunoscutul dușmănos al iernii, pe timp de război, pentru a-și păstra curățenia trupului și neprihănirea iubirii pentru soțul ei…

Tânăra în pantaloni strâmți ne așează în față tacâmurile, apoi farfuriile cu pizza fierbinte, aromată și aburindă… Dar foamea a dispărut. Amândouă avem lacrimi în ochi. Am imaginea fugarei însingurate, călcând ușor pe zăpada imaculată a unui câmp fără sfârșit, îi aud scârțâitul de sub ghete, ca și crivățul amestecat cu urletul lupilor, pe unde trece ea, iernile sunt grele, gerul năprasnic… Mi-e frig…

 

– A mers nopți în șir, mergea continuu, pas cu pas, spre granița cu România. Orice oprire o putea costa viața. În frig trebuie să te miști. Ziua se adăpostea prin sate, odihnindu-se în spatele vreunei magazii, șuri, sau în șoproane de case părăsite. Nu întra în vorbă cu nimeni, pentru că nu știa dacă nu nimerește chiar în gură lupului. Foamea și frica nu au scrupule, iar ei îi era cel mai teamă de oameni. Dar s-a întâmplat că trupul i-a cedat și a fost găsită de o familie de români în fața casei lor, prăbușit, un  sloi de gheață… Era în zori și nu i-a văzut nimeni. Când s-a trezit, a auzit trosnetul lemnelor în sobă. Ea știa că doar Maica Domnului făcuse mijlocirea asta și îi era foarte recunoscătoare Proniei Cerești.

Tânăra cu ochii somnoroși ne aduce și două sticle de apă minerală. Schimbarea de cadru mă doare.

A fost salvată. Spălată, hrănită, încălzită, cu degerăturile pansate, a prins viață. După câteva săptămâni de recuperare, ascunsă pe timp de ziuă în podul casei, se bucură că se află la o azvârlitură de băț de granița cu România. De la fereastră, asculta bătaia clopotelor unei biserici de peste Prut. Binefăcătorii ei, țărani gospodari, cam de vârsta părinților ei, au vrut să mai facă o faptă bună. Ei au trimis un tânăr care avea drum la Bălți, cu o scrisoare de la mama mea către părinții ei, să fie liniștiți că este în viață. Tânărul a predat scrisoarea, dar a fost prins de ruși pe când părăsea casa bunicilor mei. A fost bătut cu sălbăticie până a spus ceva, dar nu tot adevărul, anume că mama copilului abandonat în zăpadă, aflase unde se află pruncul și dorea să știe dacă e bine… Despre mama, propriu-zis, nimic. A doua zi, Binefăcătorii mei au fost luați pe sus, dar mama apucase să fugă și în aceeași noapte a trecut granița. Pentru fapta lor, atât ei cât și tânărul, care era un nepot al lor, au fost deportați în Siberia. Printr- o minune dumnezeiască, acolo l-au cunoscut pe tata, și-au spus povestea iar tata a îngenuncheat în fața lor și a plâns și a urlat ca o fiară înjunghiată de fericire și de nefericire și de recunoștință pentru Dumnezeu și pentru acești minunați oameni… A avut grijă de ei ca de proprii părinți. După mulți ani, Dumnezeu i-a ajutat să revină în țară…

Ajunsă pe pământ românesc, de acuma era primăvară, colțul ierbii dăduse, iar florile și frunzele înmuguriseră, inima mamei sălta de frumusețea livezilor, dar tot inima nu se vindecase de neîncredere. Auzise de la Binefăcătorii ei de cazul unor fugari care s-au predat la poliția română pentru obținerea de acte și adăpost, dar în loc să fie tratați ca niște frați, au fost predați grănicerilor ruși, și, cu siguranță, dacă nu au fost împușcați sau omorâți în bătaie, au sfârșit tot în Siberia.

Mama! O fiică, o soție și o mamă de cinsprăzece ani, o copilă întrată timpuriu în viață, era totodată ființa Pământului și a lui Dumnezeu. Știa să adulmece pericolul, să-l ocolească fără înfruntare, să fie prudentă și răbdătoare și să creadâ în dreptatea divină, adică în esența adevărului… Iubirea ei era curată și trebuia să învingă…

Vrăbiuța s-a așezat, de data asta la masa noastră, dar nu ca să ciugulească ceva, ci să asculte…

O priveam pe Mariana, martoră la toată emoția ei, vocea îi tremura iar ochii îi zâmbeau triști și umezi, dar purtători ai unei lumini din altă lume… Era Mariana din copilăria mea, mereu purtată de gânduri… frumoasă! frumusețea aceea pe care o emană cei care vorbesc nu pentru oameni ci răspunzând unor ecouri ale spiritului…

Alți mulți kilometri străbătuți în fiecare noapte, pe drumuri de țară ocolite, dar măcar avea ce mânca: brândușe, ghiocei, păpădii, frunze acrișoare, muguri, oferite cu multă grație, ei, de către o întreagă natură… Nu a urcat în niciun tren, în nicio mașină, tractor, căruță. A fost o căprioară înfrățită de bună voie cu pământul, în trei anotimpuri.

S-a oprit din drum la Buzău, era deja vară, pentrucă aicea putea găsi un ajutor sigur. Binefăcătorii ei îi scriseseră pe un bilețel adresa și numele unui văr al lor, muncitor ceferist, de fapt impiegat de mișcare, român de origine basarabean, om cunoscut ca de o mare încredere.

A ajuns în dreptul lui, o umbră, un schelet, numai ochi și lumină. A fost internată în spital, tratată pentru răni, beșici și păduchi, dar mai ales pentru malnutriție, timp în care i s-au întocmit acte noi și i-a fost găsit un loc de muncă, la întreținerea vagoanelor în stația de la Râmnicu Sărat. I-a fost repartizată și o cameră, întâi într-un subsol de magazin, apoi într-un demisol de casă particulară, unde putea câștiga un ban în plus la curățenie.

Nu își pierduse frumusețea, era încă atât de tânără. Nu căuta compania niciunui bărbat. Rămânea fidelă soțului ei și visa la ziua când se va putea întoarce acasă, la fetiță ei. După serviciu, cutreiera parcurile, străzile ordonate pe lung ale micuțului oraș, apoi a îndrăznit și a întrat într-o bibliotecă, a găsit cărți care îi aduceau aminte de satul ei, Creangă, Sadoveanu, de dragoste, Eminescu, și tot dorul ei i se răcorea sau răbufnea dulce dureros, din paginile citite. Și anii treceau, ea privind la peronul cu lume și visând la ziua când un tren o va duce spre satul ei, pe timp de pace, fără ruși, fără amenințări cu Siberia.

Ahhh, sufletul cum simte, iar premoniția cum trezește așteptarea… Într-o zi, care părea aidoma altor zile, doar că soarele strălucea altfel pe cer, pe când privea gânditoare la trenul care sosește în stație, ce-i văd ochii, nu poate crede… Iosub al ei, în carne și oase, coboară treptele vagonului… Iar ochii lui, la fel de mari și de luminoși ca ai ei, nu se opresc pe alt chip decât direct pe ai ei… Glasul lui s-a încleștat în cuvântul „Maria”. ..

Dar te las să înțelegi ce a urmat După cum vezi, eu am nevoie de batistă. De la Binefăcătorii ei aflase tata unde va ajunge mama în România, iar de la autoritățile ruse din Siberia primise aprobarea să lucreze în minerit, în România, la încărcarea unor vagoane care plecau spre URSS…

Aveau amândoi acte schimbate, așa că s-au prezentat la starea civilă și și-au făcut acte noi de căsătorie.

După mulți ani și după multe domicilii și locuri de muncă schimbate, au ajuns și la Cluj, unde, nemaifiind foarte tineri, m-au avut pe mine, ca o nouă minune și mare bucurie, căci sora mea, care avea deja douăzeci de ani, a fost înfiată de bunica, drept copil găsit și a rămas în Basarabia.

Ne-am reîntregit familia după 1990, bunica era în putere și s- a putut bucura, iar pe sora mea o vizitez din când în când… De o fi pace, ne-om mai vedea…

Îi dau cartea mea, despre dramele războiului din Ucraina, văzute și îmbrăcate în haină lirică, de femeia povestitor, medic din România.

Pizza a râmas neatinsă, la discreția vrăbiilor care s-au înmulțit…

Filmul cu cowboy este întrerupt pentru imagini din dronă cu bombardarea Odessei. Ne-am îmbrățișat cu căldură, multă emoție și dragoste, promițându-ne că ne vom mai suna. Dacă va fi Pace!

Ecaterina Petrescu Botoncea, 27 septembrie 2022

*Această   lucrare  a primit Premiul ”Constantin Stan” la Ediția a VI-, 2022 a Concursului Național  de Proză  Scurtă ”Nicolae  Velea”. Președinte al juriului la acest concurs a fost scriitorul  Aureliu  Goci 

**Foto 1  este  de  pe  internet iar în foto 2  este  scriitoarea  Ecaterina Petrescu Botoncea,  care ieri  28  noiembrie, a aniversat  împlinirea unei frumoase vârste!  LA  MULȚI  ANI, CU  MULTĂ   SĂNĂTATE ȘI  FERICIRE!

* * *PROZA   ”FLOARE   DE CACTUS”  ESTE  DARUL  LA   ÎMPLINIREA   A  4 (PATRU)  ANI   DE    LA    APARIȚIA   PRIMULUI    ARTICOL  PE   SITE-UL   ”AMPRENTA    DE   ONEȘTI” 

Distribuie articolul!