REPORTAJ    DE   COLECȚIE!

DE  ZIUA   ARMATEI   ROMÂNE   LA  CIMITIRUL  INTERNAȚIONAL   AL  EROILOR   DE    LA    VALEA   UZULUI  (DĂRMĂNEȘTI)

”Prezent!”

  

Vegetația fuge pe geamul mașinii; ne întâmpină o turmă de mioare păscând blând. Au ascuns povești în lâna lor, pe semne… Descopăr un loc unic: în brațele munților un buchet de cruci eternizează amintirea eroilor! Vântul scutură opt steaguri – suflete ale acestor națiuni căzut-au sub sabia morții… Dacă națiunile ar înțelege măsura cumpătării! Că Știut-a Dumnezeu câtă bucată de pământ să le dea…

Soarele-i sus, lumina străluce în vârfuri de brazi! Fac cunoștință cu domnul Claudiu Cotfas, de la care surprind un cuvânt: ”Mă bucur că oamenii au răspuns prezent, și mai ales, în straie naționale!”… Ia mea tremură în vânt, amintire din ziua sfântă a cununiei. Peisajul se umple treptat de români gătiți de sărbătoare. Revăd oameni dragi, cu care am prilejul să înrămez prezentul. Apoi mă retrag, iar în spatele meu se aude un clinchet fragil… Muzica răsună în  ”pâlnia” muntelui: ”Să mor pentru popor / Înfășurat în tricolor!” Eroii freamătă în cer! Cercetând la pas Cimitirul Internațional al Eroilor de la Valea Uzului, remarc în stânga, în spatele crucilor, doi brazi… fii ai aceleași rădăcini!

Români din toată țara, uniți-vă! Constanța, Ploiești, București, Vaslui, Covasna ș.a.m.d. Dintr-un autocar se revarsă ca un râu de românism porturi populare… același copil curajos înalță ca pe un fluture în libertatea zborului o întrebare: ”Crucea cea mai mare e pentru cel mai mare erou?”. Îmi îngădui să-i răspund, ca pentru mine, în scris, sau, ca pentru voi, care citiți…”Toți sunt mari, copile, la umbra măreției lor trebuie să ne adăpostim și noi!”

Coroana neprețuită a unor steaguri tremură deasupra capetelor oștenilor. Sfântă ni-i țara, sfânt ni-i portul, sfântă ni-i istoria! Goarna sună în difuzoare: ”Treceți, batalioane române, Carpații!”, ”Ne-așteaptă izbânda, ne-așteaptă  și frații!”.

Vin mașini, vin autocare, platoul verde se umple. Aici e inima țării (deloc metaforă, vezi harta!). câteva brațe poartă mănunchiuri de cruci de lemn. Preoți, bărbați, femei, copii, armata, poliția, o mare de oameni ”uniți în cuget și în simțiri” sunt astăzi aici, să strige cu inima către Ceruri: Nu v-am uitat! Se răscolește albastrul înalt, puținii nori s-au risipit din calea bravilor ostași ai iubirii de neam.

Copii cu brațe de flori stau în fruntea șirului, apoi preoți ”căci oastea e creștină”! în așteptare, clipele zădărnicesc înălțimea în albastru senin. Alunec cu ochii pe crestele suite sub talpa norilor albi. Pe corzile vântului muzica zdruncină temelia pădurii.

Înainte, înainte, oștirea sfințește colbul cu pas apăsat. Primire cu pâine și sare! ”Curg cruci”: un costum de cioban, ca o pată ancestrală, curge în rând. Culorile steagului împing vântul cu eroism! Cimitirul se umple. Națiunea pictează în hrisoavele timpului ziua aceasta! Dospirea sfințeniei, că sfântă ni-i inima în care trăiește sentimentul prețuirii eroilor. Peste două zile e Ziua Armatei. Înalță-te, Armată Română!… Un brav român sărută marmura fierbinte de atâta sărbătoare; crucea măreață tresare!

Valea Uzului: izvor de românism sau catalizator l-aș numi, în reacția dintre inimă și dragoste de țară. Se deschide evenimentul cu invitație la un moment solemn: ”Urmează Imnul României!”. Mă opresc  cu mâna căuș în dreptul inimii, de teamă că-mi va sparge pieptul: plâng și mă bucur că Dumnezeu mi-a împlinit visul de a ajunge aici! Soarele sclipește pe chipurile tuturor: ”Priviți, mărețe umbre!”, fiți mândri și pomeniți-ne în cer pe noi, întru întărirea sufletelor noastre obiduite de influențe străine și vitregite de simțăminte. Dar mă întorc și zic, azi e dovada că românul nu uită, nu pleacă, nu cade, nu uită de vechiul ei pământ! Voalul unui steag îmi mângâie obrajii și fruntea; las să cadă pânza peste mine, închipuindu-l un gest de binecuvântare al unor neprezențe prezente.

Începe slujba… urcă tămâia și înmiresmează aerul, înmiresmează și pământul. Eroilor noștri, cunună- lumina! ”Bine ești cuvântat, Doamne!” Un sobor de preoți cu aur în glas. Popor, ”să nu fii oaia cea pierdută!” Întoarce, Doamne, pe toți românii în matca țării lor, că nu în zadar au îmbrăcat glia cu oasele lor, aceștia ce-s necunoscuți nouă, dar știuți în cer! Umplu plămânii cu aerul rece și vindecător dospit de brazi… îngenunchează sufletul: ”Rugămu-ne Ție, auzi-ne și ne miluiește!”

Pomelnic viu! Fiecărui nume (deci nu-s necunoscuți!) i se răspunde ”Prezent!” și câte un vlăstar cu Sfânta Cruce sprijinită pe suflet și pe umăr pornește din dreapta spre stânga cimitirului – 150 de cruci!

Din freamăt: bucuria unui domn că a descoperit prezența unei mame cu pruncu-i de țâță la mărețul eveniment.

Răsună vocile lor ca o salvă de tun; binecuvântarea unui tricolor îmi așază pe creștet un gând: eroii nu mor niciodată! Mă înduplec mai aproape de flamură…mă mângâie și-i atât de binefăcătoare umbra lui.

O oaste formată din tot felul de chipuri: tineri, bătrâni, copii, femei și fete, toți într-un glas! În ciuda vântului, suflul lor patriotic încălzește mulțimea… Crucile tac în sfințenie: lemn alb, curat, încoronat cu tricolor și flori de toamnă. Munților, pădurilor, crestelor nourate, țineți minte numele acestea! Până la cel din urmă nume, prezent au răspuns toți! La final, pentru trei eroi necunoscuți, a răsunat ”Prezent! Prezent! Prezent!”

Credință, curaj, jertfă, reverență, pios omagiu eroilor neamului! Poarta cimitirului absoarbe în crucile sale din vârf de stâlpi, văzduhul… o înălțime mesianică.

Alături de mine, o maică cu multe toamne țesute pe ia vieții calcă plăpând cu opinca sa soclul crucii de marmură, ducând grija luminii, acea lumină care se înalță la sufletele eroilor; pe un ștergar verde tresaltă ofrande: Veșnica pomenire!

 

”O bătaie de inimă…”

 

    Protosinghelul Amfilohie Brânză deschide un cuvânt cu inima plină: ”E un moment înălțător, e Ziua Armatei Române! (…) Sunt meleaguri dăruite de Dumnezeu cu un scop anume! De Mărășești a scris și presa străină a vremurilor, a fost cea mai strălucită luptă: o lecție de istorie veridică apăsând pe conștiințe. La aceste trecători au făcut față, altfel i-ar fi covârșit… Chiar dacă nu mai sunt oase, e locul! Intrăm într-o unitate de duh, de iubire cu ei când suntem la morminte! Ferice de mamele lor! Prezența acestor copii înfășurați în tricolor este o bătaie de inimă care arată că au înțeles jertfa lor! (…) Noi nu ne sfiim să citim toate paginile de istorie! Să recunoaștem meritul înaintașilor noștri! Noi mergem pe adevăr, o continuitate de conștiință: ai cui suntem, unde stăm și unde ne îndreptăm! Ei n-au fost să ucidă oameni, ci să apere pământul, țara, un ideal!”

Domnul Mihail Târnoveanu de la Asociația ”Calea Neamului” începe cu un îndemn: ”Sus crucile, frați români! Azi se ridică duhul nemuritor al eroilor al căror sânge a întărit acest pământ! 150 de oameni, 150 de cruci! Ele au ca misiune păzirea celor 52 de cruci amplasate în cimitir”. Felicită prezența hainei militare prin domnul președinte al Asociației Veteranilor de război Vasile Florea și încheie istoric: ”Astăzi Uzul este Mărășeștiul vostru!”

Din anul 1959 este serbată în țara noastră Ziua Armatei, căci ”Vai de neamul care-și uită eroii!” (Socrate). Domnul Vasile Florea îl citează pe Churchill: ”La greu, ne amintim de soldat și de Dumnezeu!”, prezentând prin analogia copac = neam ce se întâmplă dacă uiți de rădăcini…”Astăzi, aici, se creează o stare de spirit, care este primordială materiei!… <<La început a fost Cuvântul!>> ”.

Primește invitație la microfon generalul (r) Ioan Procopie; am marea onoare să ascult istorisirile tulburătoare ale unui om care a primit de la Dumnezeu cununa celor 103 ani: ”Nicăieri nu am întâlnit o asemenea insulă de patriotism! Veteranii…mai sunt încă vii!(…) Am rămas fără mamă la un an și jumătate, m-a crescut bunica, după ce tot ea mai crescuse încă unsprezece… Tata a fost preot, campania a IV-a sanitară, apare în poză cu Regina Maria! …era din patru frați preoți”.

Primesc răspuns la o întrebare neformulată încă: serbăm pe 25 octombrie, pentru că doar atunci am eliberat ultima brazdă de pământ românesc! În final, blajin, cu o dulceață amară în glas, ne urează atât: ”SĂ  N- AVEȚI   PARTE  DE  RĂZBOI!”

Se acordă câte o Diplomă de Excelență ”Fiul al Văii Uzului” domnilor generali Vasile Florea și Ioan Procopie. Urmează un moment de suflet: Corul Resurectio din Moinești. Coardă caldă la unison cu voci suspinând bucuria românismului. Mulțimea bate ritmul la refren…n-aș vrea să se mai încheie clipa aceasta… ”Prea mult am fost năpăstuiți / Acuma, hai să fim uniți!”

Cânt în surdină versul eroilor, ducând ochiul pe meterezele muntelui. Doamne, ține-mi lacrimile sau prinde-le în gând, la reverul conștiinței, ca să înțeleg minunea zilei. ”Cât avem un sat departe (…) Cât durea-ne-vor izvoare… ” Încă mă doare un cântec, un cuvânt…

Azi, românii construiesc, cu dalta sărbătorii, amintiri și zâmbete. Azi scriem, cântăm, fotografiem ISTORIA!

Alexandra Spireanu remarcă duminica- timpul binecuvântat de Dumnezeu. ”Iubirea ne-a adus aici! Cei ce nu mai sunt trăiesc în noi! Neamul românesc a urmat lui Hristos!”. După ziditoare cuvinte aduse ofrandă zilei, ne cântă: îngerul unei voci, cred că Dumnezeu a Turnat mierea Raiului în glasul acesta. Curat, ecoul munților răspunde covârșitor, ne-am urcat la Cer: ”Nu plânge, Maică Românie!”; simt că se apleacă peste noi, munții îngenunchează înaintea clipei! Încheie cu nădejde: ”Transilvania, pământ românesc! Hristosul Este Adevărul și noi suntem din coasta lui! Orice ar spune oricine!”- un discurs de aur răscolind conștiințe

”Cu Hristos vom înmulți, deși suntem puțini! Nu uita că ești român!”- sonorizare profesionistă, câtă trudă din partea tuturor pentru a face să se întâmple sărbătoarea de azi. Ultimul cuvânt, ”român…”, răsună între brațele brazilor. Cuvintele se termină, admirația urcă, ia locul feeria armoniei, îmi scapăr lacrimile în rânduri, frigul nu-l știu, cuget … Atâta cât am să mai fiu, vreau să zidesc copiilor mei cărămida iubirii de neam, ca să nu-i sufle lupul și …să-i dărâme.

Domnul Pompiliu D. de la ”Starea de libertate”  pornește viteaz în alocuțiunea sa: ”Fiecare firmitură de cer trebuie apărată! Unirea noastră va birui în sfârșit!”, apoi face cunoscută prezența corului ”Avram Iancu” de la Valea Mare (Covasna). ”Acasă-i România, acasă-i tricolorul”; tremură vlăstare tinere împodobite cu tricolor pe creștet, unii zâmbind copilărește, cu ochii limpezi și umerii ocrotiți de stindardul nostru:”Avem o țară scumpă și mândră! / Avem și iarăși vom avea, vom avea / Dușmanul care astăzi râde,/ Va tremura privind la ea!” O pace, o bucurie sfântă îmbracă chipul părintelui Amfilohie, ochii îi zâmbesc privind acești copii, întru care se zămislește nădejdea țării noastre.

Statornici, ținând piept vremii de toamnă, oamenii sunt ancorați în focul viu al sărbătorii!

 

”N-am să tac!”

 

 Domnul Claudiu Cotfas de la ”Alianța Părinților”  este dârz și amintește de faptul că aceste cruci (cele 52 de cruci din cimitir) sunt amenințate: ”Pe aici nu se trece! Românul e bun, dar nu e prost! E puternic și curajos! Să nu se treacă uitării, noi întâi suntem români, apoi europeni!”

Urmează Asăul nostru scump: Robert Olaru (acordeonist și solist vocal, profesor la Clubul Elevilor din Comănești) alături de eleva sa, Denisa, și de un tânăr saxofonist (Ovidiu Adiaconiței) cântă ”Hai români la hora mare!”. Se strigă din puterile sufletului! Cântă apoi Ana din Covasna, Silvian Dima din Craiova împrăștie negurile cu un moment poetic: ”Când strigă-n mine toți eroii morți/ N-am să tac!”. Festivitatea o încheie domnul primar al orașului  Dărmănești, Constantin Toma,  care conchide: ”N-am ales să tac! Mergem înainte!”, iar mulțimea încuviințează : ”Amin!”.

Mă opresc din scris și privesc: mulțimea aceasta nedezlipită de loc, care îndură frigul cu stoicism întruchipează soldații plecați la luptă, care și-au lăsat acasă copii, părinți, frați, într-o zi de duminică, pentru a fi aici, ca să dea dovadă că românii SUNT!

Are loc depunerea omagiilor, un culoar de coroane și cruci, răsună trompete, la poalele Sfintei Cruci se așterne o garnitură de brad și flori. Cântăm ”Cuvine-se cu adevărat” și apoi binecuvântează părintele: ”Nu ne temem! Ne-am convins că ce ne leagă în suflete e viu! Să fie un izvor al păcii Valea Uzului! Să desființăm noțiunea de hotar! Plecăm cu nădejde. Hristos a Înviat! Și noi vom învia!”. Rămân în urmă candele arzând…

La umbra unui foc, în afara cimitirului, românii mei s-au strâns lângă o bucată de pâine cu șuncă… Munților, v-aș lua în brațe! Plâng și sunt fericită. Deasupra unui brad, în oglinda înserării, străluce steaua dintâi, steaua nădejdii. Sunt copil de Românie!

P.S.: Poate nu i-am cuprins în scris pe toți, eu, umil cronicar al vremii, dar Dumnezeu Știe că poporul român s-a adunat câtă frunză, câtă iarbă în platoul din ograda munților, acolo, în inima Uzului, în binecuvântata zi de 23 octombrie 2022.

Articol    realizat de  Mădălina  Andreea  Miron, președintă a Grupului de Literatură și Artă  ”Metafore  comăneștene” din Comănești 

FOTO  a fost realizată de  MIHAELA   AIONESEI, cunoscută  poetă din Arcul Intercarpatic, luptătoare  pentru păstrarea  identității  naționale, a limbii  române și a credinței strămoșești.