Visând ca Iason, gândind ca Bergson, lentile – idei șlefuind de zor precum Spinoza, filosoful – poet Ion Dinvale nu așteaptă recunoștința posterității. Cel mult, curiozitatea vreunui ins  de a-i deschide cărțile, numeroase, armonios arhitecturate, cu multă grijă migălite. Iubitor  de  lascive himere și  albe fantasme, poetului îi repugnă asperitățile durei realități  pe care încearcă să le convertească în molcomă cântare. Și totuși o undă melancolică, născută din criza vârstei mijlocii străbate ”Interstițiile”. Ignorând-o, Ion Dinvale metamorfozează mâlul  pestilențial frământat o viață, zgura viselor pârjolite, zațul șanselor irosite, repulsia față de  târâtoare printr-o specială estetică, în nuferii imaculați ai poeziei.

Problematizând textul biblic (uciderea lui Abel, ”trădarea” lui Petru), poetul accede la  grave probleme de ordin moral:ipocrizie, minciună, iertare. Raporturile cu  divinitatea sunt delicate și  implică o prea obositoare zbatere argheziană: ”Poruncile ce mi le-ai dat / Cu strășnicie le-am păzit, / Și varga ta m-a mângâiat, /  Toiagul tău m-a-nvrednicit” /… / ”Am stat stăpâne, pururi treaz, / De – aceea îndrăznesc cuvânt: / Mă iartă dacă,  gârbov azi, / Putere n-am să te mai cânt”.

Într-un univers ce pare să se dezintegreze, actul iubirii nu mai poate avea superbe conotații  romantice. Izolarea de lumea  dezlănțuită este de fapt un trist exil, spațiul dintre  îndrăgostiți devine glacial, inima nu mai are putere calorică, ochii nu mai înregistrează idilice peisaje. Bătrânețea devine un spectru al spaimei. Înțelepciunea  ei, concretizată în realizarea visului de a  descifra  ideea absolută nu consolează. Sentimentul grav al  dispariției ființei este transfigurat într-un joc straniu, în care printre puținele arme defensive ale eului  amenințat să află și  umorul: ”Legat la ochi,împins ușor din spate, / Te-nvârte-n cerc, s-amuză copios / Cum bâjbâi împrejutr caraghios, / Pe urmele  batistei parfumate. / Tu, pișicher, plusezi și  speri în taină /  Să născocești  ad – hoc alt șiretlic; / Te mai hlizești, mai gângurești peltic, / Și-nfrigurat mai strecuri o  vestă pe sub haină…”

Interesante  sunt  versurile care au drept punct de plecare poemele clasice. Astfel,  ceea ce părea la început un exercițiu ludic,o parodie la oda eminesciană se transformă, trecând prin capcana surâsului, într-un profund  vindicativ protest la adresa unei lumi în care sunt prețuite șmecheria și  versalitatea, fariseismul și interesele meschine. Un vers din creația lui George Coșbuc intră în structura unei strofe  cu un lexic aglutinat, dar cu o încărcătură ideatică  expresionistă, creatoare de  inefabilă atmosferă: ”Ai mei, de mult pierduți sunt, pașă toți / Și timpu-ntinde  recea lui aripă; / Aici, spaime noi se-ndeasă după colț / Și spaime vechi îmi lipîie pe prispă!”

Sintagma eminesciană ”s-a fost deschis o poartă” oferă privirii alt topos: coșmarul nocturn ce învăluie cu o cântare amară  colivia pe care ne-o  apărăm cu strășnicie. Am remarcat și altă dată cultura de excepție a poetului Ion Dinvale. Încântat de minunile tezaurizate prin vastele-i lecturi, poetul murmură ”Oda bucuriei” încercând nesfârșita descifrare a marilor mistere, cu Budha sau Mithra, cu Osiris ori Yahve,  visează la edenice tărâmuri  iluminate de Maya, Mara sau Kama. Cântărește ”prostia doctă” a lui Erasm, pătimește asemeni unui Lear spectral sau se vede ca Sartre în lume azvârlit. Admiră filosofia lui Heidegger cu al său timp spre moarte alergând și retrăiește  asfințitul crailor mateini. La ceasul bilanțurilor se simte  un ultim Ptolemeu, dezamăgit de  marile proiecte eșuate.

Sub aspect stilistic Ion Dinvale se dovedește polivalent, începând cu  metafora revelatorie și  terminând cu enumerația, procedeu autorizat pentru transfigurarea vicisitudinilor (”De slin, de sudalme, de vremuri și griji / Lehamite, spaimă, satanic vertij”) ori  panta fulgurării paradisiace (”Năluciri de lac opalin / În adâncuri / Un cer înalt și senin”). Impulsionat de talent și trudind la propria-i perfecțiune Ion Dinvale creează  versuri demne de orice antologie: ”Dar mai  presus de toate a fost noua, / Subtila alchimie-n care roua , / Topind iubire,  milă și iertare, / Când se prelinge de pe frunze, doare” sau: ”Ș-adorm poieni de liniști sub zăpezi,  / Se sting tristeți neostoite-n veac, / Și-i vătuit suspinul fără leac”.

Despre ”lupta cu marasmul” glosează  pertinent  profesorul universitar Constantin Călin în prefață, dar cea mai exactă diagnosticare  o oferă tot poetul într-un autograf: ”aceste poeme târzii, ivite în pulberea asfințitului, din obscure neliniști și, mai obscure, așteptări”. Prof. Aristotel  Pilipăuțeanu, Onești

 

 

Cum au trecut…

 

 

Țesându-mi,  de iluzii, pânza

Din sânge, lacrimi și tăceri,

Mi-am petrecut amarnic anii

În lungi metanii și vegheri,

 

 

 

Iar bunul Dumnezeu mi-i martor,

Că m-am luptat din răsputeri,

Cu oboseala și dezgustul,

Cu resemnări și sfâșieri.

 

 

 

Și au trecut pe lângă mine

Dulci și suave  adieri:

Și ce explozii de lumină,

Și ce potop de primăveri?

 

 

 

Dar n-am simțit nicicând aripa

Vreunei  blânde  dezmierdări:

M-a biruit singurătatea

Zilei de azi, zilei de ieri.                Versuri de  Ion   Dinvale