UN ARTICOL DE PROF. ARISTOTEL PILIPĂUȚEANU (ONEȘTI)
Uneori, mai ales când îi supravegheam pe elevi la susținerea lucrărilor scrise, aveam revelația că o clasă școlară este sâmburele societății. În grupul celor 30 de adolescenți se încadrau, pe trepte și categorii, viitorii cetățeni onorabili sau regretabili. Oare care dintre ei va fi șeful autoritar și veșnic nervos, patronul semianalfabet, dar priceput să facă bani, avocatul guraliv și descurcăreț sau chiar parlamentarul infatuat și demagog? Care va fi șoferul TIR-ist, epuizat de miile de kilometri ai autostrăzilor europene sau mama a patru copii și soția unui scandalagiu ori fata fâșneață de o moralitate cam îndoielnică? Greu de precizat! Dumnezeu și viața au alte socoteli cu destinele noastre. Eram sigur că elevul Gheorghe Bogza va fi un inginer de ispravă. Banca ultimă de lângă perete, în care-și trăia adolescența împreună cu potrivitul său prieten Constantinescu, îmi făcea plăcute surprize de câte ori intra în dialogul orei. Băiatul nu avea înclinații literare (precum scriitorul Geo Bogza), nu avea nici gânduri ascunse (precum Calistrat Bogza), nici farmecul seducător al elevei Alina Bogza , pe care îmi plăcea s-o alint muzical ”Bogzalina”! Maturizat în raport cu colegii, Gheorghe Bogza, prin figura lui serioasă, prin vocea sa baritonală,, îmi amintea de marele meu profesor de la filologia ieșeană, Constantin Ciopraga… Serios, calculat, pragmatic, avea să fie un vajnic pion al industriei române. Un strop de mirare am avut în 2008, când mi-a parvenit volumul al X-lea din ”Poveștile de la bojdeucă”, în care erau înșirate creațiile câștigătoare la Concursul Național de Povești, Iași 2008. Printre fericiți, Gheorghe Bogza cu ”Basm de adormit copilăria”. De fapt, un lung poem în proză în care simțul de observație este înfășurat epitetic și metaforic.Cuvintele de un anumit gen și mai ales diminutivele urmăreau transfigurarea gingașului univers infantil. Textul, cam edulcorat, avea o câtime de virtuți stilistice… De aceea, am răsuflat ușurat, dar aveam și să mă încordez instantaneu parcurgând lucrarea pe care Gheorghe Bogza a realizat-o în 2015 (”Deținuții politici din Coloniile de muncă forțată de la Onești și Borzești”, o culegere de texte concentraționare). Apoi, alte cărți sondând misterele istoriei locale, mi-au întărit convingerea că spiritul său vioi, mereu iscoditor, și-a găsit matca potrivită.
Tenacitatea firului de iarbă
Și iată acum a continuat cu lucrarea ”Deținuți politici din Onești și împrejurimi” (2023), o carte fără sfârșit, căci numărul victimelor nu poate fi cunoscut, nici suferința măsurată. Un semn spre neuitarea patimilor îndurate de oameni defavorizați de soartă și de accidentele istoriei, locuitori ai Văii Trotușului. Lucrarea marchează și o tristă aniversare: 70 de ani de la înființarea Coloniilor de muncă forțată la Onești. Deținuți din cele trei lagăre inițiale, reunite ulterior, munceau la drumurile de acces spre zona industrială, la barajul și canalul de aducțiune din Trotuș (la Termocentrală), la săpături și turnarea de beton la fundațiile clădirilor industriale, construirea de bărăci, etc. Ispășeau astfel pedepse primite pentru diverse motive. Unele păreau întemeiate: apartenența la mișcarea legionară, deținere de armament fără permis, rezistența asumată din munți. Altele erau insuficiente pentru condamnare: favorizarea infractorului (căruia i-ai dat un colț de pâine și un pahar cu apă, fără a ști cine este), omisiuni de denunț, editarea de reviste religioase, refuzul de a face propagandă pentru colectivizare, ofensă adusă Armatei Sovietice. Alteori deținuții erau victimele unor minciuni și exagerări. Pentru acuzația de ”misticism” un preot a fost reținut și anchetat 120 de zile, îndurând batjocură și tortură, pentru ca la final să fie judecat și…achitat! Altul a petrecut 5 ani de temniță fără a fi judecat vreodată, fără a primi vreo explicație pentru vina ce o purta. Iar altul a fost chinuit sălbatic până ce s-a descoperit că este vorba de o nefericită confuzie de nume. De multe ori s-au dat pedepse exagerate pentru motive minore: preot greco – catolic unit care a refuzat să treacă la credința ortodoxă, preot care a construit o biserică, persoană care deținea calendar și monede cu chipul regelui. Alteori acuzațiile sunt de domeniul hilarului: inculpatul a dus activități dușmănoase clasei muncitoare sub regimul burghezo – moșieresc; i s-au găsit la domiciliu cărțile ”Întuneric și lumină” de I.A. Brătescu – Voinești și ”Poezii” de Octavian Goga. Un tehnician într-o ședință publică, face cu bună intenție propunerea să cumpărăm utilaje performante de la canadieni, așa cum făceau sovieticii (care ni le vindeau nouă pe cele înlocuite). Fără multă vorbă, ajunge în spatele sârmei ghimpate… Sufereau și cei de acasă. Făceau pe pachetele trimise la penitenciare precizarea ”soldat” pentru a scăpa de rușine și suspiciuni. Soția unui deținut a fost dată afară din învățământ și apoi reîncadrată la aceeși școală ca femeie de serviciu. A înaintat divorț. Copiii au fost nevoiți să-și schimbe numele pentru a fi primiți în învățământul superior, etc.
Mitul jertfei pentru creație
Legenda Meșterului Manole ne învață că nimic durabil și frumos nu se realizează fără jertfă. Dar una este jertfa consimțită și alta munca forțată la care omul este supus pentru că și-a menținut principiile și demnitatea. Lecturând romanul lui Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”, ai senzația liniștitoare că mare parte a eposului este ficțiune sau exagerare scriitoricească. Cu ”Jurnalul fericirii” de Nicolae Steinhardt, ”Fenomenul Pitești” de Virgil Ierunca, ”Închisoarea noastră cea de toate zilele” de Ion Ioanid orizontul se întunecă. Apar mărturii ale unor oameni care au îndurat ei înșiși rigorile detenției. Ai un sentiment de compasiune și dorințe vindicative, chiar dacă eroii afirmă că ”iartă dar nu pot uita”. Citind cartea lui Gheorghe Bogza te îngrozești efectiv, căci ea conține fapte concrete petrecute aici, la noi, pe fața pământului călcată zilnic de oneșteni. Într-un lagăr deasupra porții căruia, mai cumplit ca la Auscwitz, scria :Ați venit să munciți, nu să trăiți!”
Lista victimelor este impresionantă… Ce oameni de seamă au trecut, fără voia lor, pe la Onești! Eugen Cristescu, născut la Grozești – Oituz, celebrul șef al serviciilor secrete românești din anii 1940… Ion Juvara, academician, profesor doctor docent, mare clinician și desăvârșit chirurg, silit să lucreze la Spitalul din Onești, care prin 1959 funcționa în niște bărăci. (la intersecția Dallas de astăzi). El a lăsat frumoase amintiri scrise despre doctorii Lazăr, Nicolau, Lăzărescu ori despre inginerul Costache Sava, directorul Combinarului Chimic Borzești … Lui Radu Portocală, doctor docent, cercetător în domeniul inframicrobiologiei, arestat împreună cu alți 50 de colegi, ca rude de foști demnitari, i s-a spus la eliberare: ” Această perioadă nu există pentru dumneavoastră, nu ați fost absent, sunteți în continuare la Institutul de Inframicrobiologie!” Unde a obținut rezultate excepționale, iar apoi o faimă internațională. Prințul Mihai Dimitrie Sturdza, diplomat și istoric, descendent al unei familii care a dat Moldovei doi domni și României un prim – ministru. Și încă mulți alții, printre care trompetistul Ovid Teodorescu ori epigramistul Mircea Ionescu – Quintus. Pe 26 de pagini este redat destinul tragic al famiiei Tacu, destin intersectat cu istoria orașului Onești. Ea ”va purta pentru totdeauna amprenta vremurilor nemiloase, începând cu perioada Gheorghe Gheorghiu Dej, continuând cu anii ceaușismului, până în ziua de astăzi, când noua guvernare, în pofida bunelor sale intenții, mai numără personaje care încă reușesc să tragă sfori, să corupă, să facă ”dispărute”, anumite dosare din vremea dictaturii comuniste. O carte care ne-am fi dorit să nu apară niciodată, presupunând că toate aceste grozăvii n-ar fi existat… Și totuși, o carte necesară, un avertisment, un îndemn la rememorare și veghe.