O SINGURĂ REVEDERE
(fragment)
ACTUL I
PERSONAJE: EL, EA
(cadru natural, în parc, toamna, EL se așază pe banca din fața EI, privirile lor nu se întâlnesc)
EL: Ce faci?
EA: (visătoare, cu ochii ațintiți spre natură) Număr frunzele care cad în timp ce bate vântul. Tu?
EL: Mă gândeam să te remunerez pentru numărătoarea asta!
EA: Și unde-ai să mă angajezi? La Agenția de Stat a Frunzelor în Vânt? (zâmbește întorcându-și privirea spre el)
EL: Ai rămas la fel!
EA: Da, bineînțeles! Nu mă dezic de crezul meu nicicând! Dar și tu te pricepi! (îl privește ferm)
EL: (domol)Puțin probabil…
EA: Ba da…tocmai am inventat un nou concept: parodia metaforei!
EL: (către parc)…câte sunt?
EA: Ce să fie?
EL: Frunze…
EA: Aa…Combinări de inimi luate câte zâmbete, înmulțit cu…(pauză scurtă) Ne vom mai revedea?
EL: Nu știu…la ziua de salariu.
EA: Ce salariu?
EL: Pe care-l vei primi de la Agenție… (scurtă pauză, cei doi își zâmbesc crud)
EA: Simți?…
EL: Ce?…Adică…
EA: Tu nu simți ploaia asta?
EL: Plouă?! (rotește privirea apoi se întoarce către ea, încruntându-se)
EA: Ploaia de gânduri… tu nu simți cum tăcerea se face baltă-ntre noi?… înmuindu-ne glasurile! (expresie fermă)
EL: Statul de plată îl semnezi când am să te plâng…
EA: (zâmbind șugubăț) Deci simți…ai să plângi?
EL: (dezinteresat) …Când am să te chem.
EA: Poți să chemi ce vrei tu, pe mine timpul m-a îngrămădit în sertarul din dulapul uitat în casa bunicii, știi, aia pe care o vizitezi foarte rar… Cheamă frunza!
EL: Pe care dintre ele?
EA: Uite cum facem: fiecare ne alegem câte o frunză pe care s-o urmăm în bătaia vântului…(râde sarcastic) pe aceea s-o chemi, în urma căreia eu voi pleca!
EL: De acord! Dar dac-am să uit… Să mă chemi și tu!…adică frunza, frunza mea…
EA: Dorul e scris în fișa postului, domnule președinte!
EL: Al cui?
EA: Al cui, ce?…
EL: Al cui președinte?
EA: Al Agenției de Stat a Frunzelor în vânt!
EL: Ce-s frunzele-n vânt?
EA: …oameni. Întâi oameni, oameni care aleargă absurd părăsind creanga, pentru că li se pare …prea înaltă!…
EL: Dar…(replică stinsă)
EA:…apoi visuri, sunt visuri, vor să fie visuri pentru că văd că se apropie pământul de ei… Sărmanii! Dacă omida care ședea pe tine n-a apucat să devină fluture, cui mai strigi să zboare? …Iubirea moare, știe să și moară!
EL: (contrariat) Crezi? Și-atunci, de ce să mai chem frunza? (o privește acuzator)
EA: Frunza mea… da, aaa, și apoi, frunza ta… Lasă, cheamă-mă, nu-i despre noi povestea!
EL: (ton rigid) Ba da! Altfel de ce? De ce aș înnebuni cu tine acum? Tu nu vezi că e toamnă? Tu nu vezi că e frig și că suntem doi și atât, tu nu vezi că schelălăie vântul în parc și noi visăm la…
EA: Ah, da, visăm!… Ș-apoi, după ce-au fost visuri, se fac vise, dar atunci nu-și mai aparțin, frunzele se fac vise în somnul pământului. Care or să creadă în ele, or să facă din vise, premoniții, care nu, or s-alunge pustiul cu o sfântă cruce, și-uite așa…
EL: Și-uite așa, de la deschidere, încoace, te las să mă creadă lumea alienat mintal! Gata!
(pauză scurtă, priviri reci, față către față, se schimbă registrul discuției)
EA: (ton rece, dar zâmbind) Sunt măritată! Am doi copii! Scriu tot timpul, dar nu orice! Aș vrea să lupt pentru țară! Am cunoscut de curând oameni de valoare ce zidesc în tăcere cultura românească! Busola mea sufletească încă lucrează la așezarea nordului, sudului, estului -mi!
EA: Nu ți-i dau!…
EL: Dar el?… , vestului.. (ochii îi curg în peisaj) Și azi te revăd pe tine!
EL: Deci mai scrii… Cum îi cheamă?
EA: (privind spre cer) Soare și Luna!
EL: Pe copii…
EA: Soare și Luna!
EL: Hai, spune
EA: Îl știi pe Neluțu atacat de dragonul Comoda?…
EL: Nu.
EA: N-ai citit unde trebuie până acum…
EL: Știi ce? N-are importanță! Viață lungă!
EA: De acord! Și ție la fel! Tu?
EL: (râde, se apleacă peste cuvinte) Ei, lasă, eu m-am tot ținut de vânt să nu cadă omida… încă aștept să fie fluture. Sau azi am scăpat-o… Bunica mea face bine, o vizitez des!
EA: Sănătate și ei, și omizii tale! Vânturile sunt de mai multe feluri!
EL: Ne-am întors!…
EA: Revederea e o întoarcere! Îmi place să privesc înapoi!
EL: Eu și omida mea credem că privitul nostru e-nainte… mai e?
EA: Cine-ți fură zorii? Răsăritul tău are gust de speranță, nu-i rău!
EL: Dar al tău? Răsăritul…
EA: Gustul meu e chircit într-o singură papilă… Dar pot să-l miros, pot să-l văd, cu ochii simt destul, dar cu inima pot mai multe gusturi să simt. Cum ar fi fost să iubim cu ficatul? Prostii…
EL: Nu cobi!…Ficatul știe să se regenereze, mai deschide o dimineață… inima strânge și strânge și (bate din palme) Poc!
EA: (tresare, stă o clipă, apoi se apleacă și culege o frunză mare de tei) Ia frunza asta, sărut-o și îmbracă-mi pieptul cu ea! Hai!
EL: (dintr-un imbold aproape inconștient se ridică și acceptă misiunea) Dar…am mâinile reci!
(se așază lângă ea pe bancă, ținând cu mâna frunza pe pieptu ei)
EA: Știi ce-i asta?
EL: (vrând să se retragă) Ce-i?
EA: Nu, stai! …e o compresă cu apă oxigenată pe inima mea. Mă usturi!
EL: Iartă-mă! N-am vrut! (se ridică încurcat)
EA: Te las să pleci! Te las… nici nu-mi mai poți veni! Eu nu mai pot! Și să nu crezi că scriem o noapte în jurnalul moralității! Te-am văzut azi, ți-am vorbit, de-acum gata, ne-om întâlni în visele pământului. Eu am iubirea mea, și-l am pe Soare, și-o am pe Luna…
EL: Adică… fluturele meu e mort!
EA: Nu cred în reîncarnări! Așa ne-a fost! Șansa neșansei… nu-i mort, e vis! Fă-l etern, visul tău! Scrie-l!
EL: (alungând două lacrimi din colț) Te văd azi și atât, ș-apoi …Și-acum îmi spui să fac ce faci și tu?!… (pauză, amândoi stau cu fruntea-n pământ)… Dar, ce zici, poate luăm bilet la același nor, când va fi…
EA: Poate… da, formidabil! … Șapte sute cincizeci de mii… Șapte sute cincizeci de mii și încă una…Mă plătești atunci? Să știi c-am numărat și frunze verzi, că oricum vor cădea și ele!
EL: (zâmbind) Fraudă! În Agenția mea nu se admite!
EA: Contabil șef?
EL: Funcționar cu normă întreagă, serviciu bun, sunt mulțumit! (își frământă gândurile) Ia zi-mi, te rog, dar tu ce-mi plătești pentru … vizitele la bunica mi le achită Dumnezeu, plata bunătății, dar tu ce-mi plătești pentru toate zilele în care am deschis sertarul?
EA: Te-am scris, m-am rugat, te-am scris, te scriu… Mor, dar trăim amândoi acolo, acolo-n singurul ecou temporal aliniat acestei vieți, cartea, cărțile…acolo ne-am făcut frunzele leagăn și-am ajutat să zboare iubirea, un fluture cu aripi de nu-mă-uita!
EL: Ne revedem! Precis ne revedem!
EA: N-are sens! Strici povestea!
EL: Vreau cărțile, cartea! Și apoi, tu m-ai întrebat de câte ori ai să mă mai revezi!…ecuația…
EA: Raftul doi, colecția contemporană, tot ce găsești… Eu nu, am greșit, nu pot, nu pot conjuga revederea decât o dată, altfel se face o pulbere cotidiană fără valoare! Altfel, n-am să mai pot scrie! Și vreau să scriu, aproape încep raftul trei… Mie să-mi plătești scrisul acesta nebun, neînțeles, neîncheiat! Lasă frunzele, mai vine-o primăvară, la anul registrul va fi mai bogat, și-am să număr, numai să nu mă pui să le împart pe copaci (îl privește sincer), asta nu pot, nu pot!
EL: Ce spui? Să mă bucur că te-am revăzut?…
EA: Du-ți sufletul în odaie și vezi mâine ce mănânci!…
EL: Nu mi-e foame!
EA: Atunci, bea! Uite câtă asprime curge din cer! E frig!
EL: Ce folos?
EA: Fără folos… N-am să te salut! (se ridică în picioare, vrea și el să se ridice) Nu, tu mai stai! Lasă-mă să plec prima și să cred…că n-am plecat! Că încă stau aici și te privesc… dar apoi să pleci! Să nu uiți că am plecat și să-mi adresezi cuvinte până spre zori… Mi-ai promis că vom lua bilet la același nor! Gata! Plec! Dar să știi că- s aici, așa cum și tu mi-ai fost și îmi ești, și cum eu îți mai sunt…
(se îndepărtează greoi, fără să privească înapoi, el rămâne cu ochii către ea, ea cea care a rămas încă pe bancă, lumina se stinge)
EL: (după ce iese din scenă ea, face o pauză de câteva minute, apoi se ridică) Gata, draga mea, te las, o seară bună! E prea noapte! Ochii mei de contabil văd ziua, dar în frigul ăsta întunecat bag frunza și omida-n buzunar și fug, în felul meu, spre casă! Mâine, draga mea, mâine până mor, la aceeași oră, aici… Eu te văd, ce-are a face că alții n-or să te vadă! Eu am să te revăd! Draga mea, am uitat să-ți țin minte frunza! (către public) Cum o strig când o chem? Text realizat de Mădălina Andreea Miron, Comănești, președintă a Grupului de literatură și artă ”Metafore comăneștene”