UN   ARTICOL   DE   PROF.  ARISTOTEL    PILIPĂUȚEANU (ONEȘTI)

Ştefan-Cornel Rodean (n. 1951), ofiţer, prozator, epigramist, rebusist şi publicist, conduce, din 2008, Cenaclul Umoriştilor Sibieni „Nicolaus Olahus”, grupare cu o tradiţie de aproape jumătate de veac şi un număr impresionant de membri, diferiţi ca vârstă, profesie, talent, dar cu aceleaşi aspiraţii. Volumul său „Bărcile din tren”, Editura „ADALEX”, Sibiu, include 14 schiţe care ilustrează teza favorită a autorului, conform căreia „cu umorul nu-i de glumit”. Deşi se doresc lecturi la gura sobei, pentru nepoţi, în vremea când nopţile sunt agasant de lungi, aceste probe reuşite de proză scurtă au, cum vom vedea, semnificaţii ceva mai profunde.

Un bunic, în calitate de „prim client” într-un parc de distracţii ales de nepot, în lipsă de bani mărunţi rămâne dator cu 10 lei proprietarului de ponei, iar când în urma unor trudnice încercări va reuşi să schimbe totuşi buclucaşa bancnotă de 100 de lei, află că plimbarea cu poneii, sursa tuturor peripeţiilor, este gratuită, conform superstiţiei proprietarului privitoare la „primul client”. Vizionarea unui film oferă prilejul unei ironice paralele între suferinţele trucate ale eroului de pe ecran şi cele reale, dureroase cu adevărat ale unui copil din sală care şi-a prins degetele într-un scaun rabatabil. La o nuntă, invitaţii nu pot socializa căci socrul mare, vrând să ştie pe ce dă banii, ordonă orchestrei „să cânte foarte tare şi să nu se întrerupă nicio secundă”. Căutarea unei adrese devine „o întâmplare bizară declanşând un caragialesc lanţ de situaţii ridicole care frizează absurdul.

Eroii schiţelor sunt de structuri şi provenienţe diverse, dar au şi trăsături comune. Celebra palincă ardelenească este preferată de mai toată lumea „pentru încălzire şi pentru dezlegarea limbilor”. Doi tipi poposiţi la „iarba verde de acasă”, chiar după un prim pahar ajung la „per tu”. Numai că, depăşind măsura, unul dintre ei se dă în spectacol perorând, în funcţie de context, când contra (furibund), când pro(mieros) cu privire la ungurii noştri, de la Târgu Mureş bunăoară. Tot aşa „oltenii sunt isteţi”, dar mari mincinoşi, cum o dovedeşte schiţa intitulată astfel, în vreme ce ardelenii ar fi, după opinia lăudărosului neam al lui Nea Mărin, „mai tolomaci, aşa, în general, trebuie tot timpul să li se explice de mai multe ori ca să înţeleagă ceva, se prind mai greu de orice, sunt mai înceţi la minte”. A scris-o Rodean şi am reprodus-o eu, care în calitate de socru al unui tânăr din Huedin, sunt convins de ce spunea Blaga: „A fi ardelean înseamnă a duce un lucru până la capăt”, adică a fi serios, muncitor şi de cuvânt.

  Însă nu toţi românii au trăsăturile  ardelenilor… Lipsa unor principii elementare precum punctualitatea sau respectarea promisiunii, creează situaţii pe cât de hazlii pe atât de jenante: „Degeaba eşti tu bine organizat, când depinzi de meseriaşi români şi de prieteni tot români, chiar dacă trăiesc în America de câţiva ani!” („Aventuri cu termopane… şi americani”). De altfel şi multimediatizaţii „cercetători americani” îşi dau în petic prin „răsturnări spectaculoase de valori, în care ceea ce era foarte bun pentru organism până de curând ajunge foarte dăunător (şi invers)”. Un fals tratat de alimentaţie (ne)sănătoasă ne trasează calea: cele trei mese zilnice trebuie luate la orele 12, 16, 20; apă din belşug înainte de masă; pâinea prăjită este cancerigenă; consumul de bere neagră la plajă accelerează bronzarea, chelioşii au şansa redobândirii podoabei capilare consumând constant şorici şi alte bazaconii de acest gen, venite din partea unor inşi care nici măcar nu-şi arogă meseria de umorişti.

Oralitatea este un prim câştig stilistic al prozatorului Ştefan-Cornel Rodean. Ea rezultă din relatarea la un timp verbal prezent vivace, caracteristic îndeobşte anecdotelor, bancurilor, încât creează impresia apropierii concrete între conlocutori. Se adaugă frecvenţa dialogului bine realizat, de o naturaleţe izvorâtă din redarea  fidelă a unor situaţii de viaţă. În buna tradiţie a lui Caragiale, multe dintre schiţe debutează cu o relatare la imperfect, punându-ne la curent cu locul, timpul şi protagoniştii. Când faptele descrise capătă accent incendiar, se trece la un prezent verbal dinamic şi persuasiv. Accentele critice se coagulează în tipologii care frizează absurdul, atenuat însă de portretizarea caricaturală. În filmele anilor 50, mult preaslăvitul ostaş sovietic „nu se lăsa doborât nicicum, adică era împuşcat şi bombardat din toate poziţiile, cu toate categoriile de armament, din aer şi de pe uscat, cădea, se ridica, iar cădea, spectatorii credeau că va muri, dar el se ridica şi mai secera cu automatul vreo 20-30 de duşmani ş.a.m.d.” În tren, prins la furat, „un vagabond brunet, la fel de negru la faţă ca negrii din Africa, îmbrăcat în nişte zdrenţe jegoase, având pe el vreo trei rânduri de geci cu buzunare imense şi fiind încălţat cu nişte pantofi scâlciaţi care, după ce că îi erau exagerat de mari, mai erau şi foarte ascuţiţi la vârf, speriat ca un animal hăituit, suporta ghionturile şi «castanele» furioase ale bărbaţilor din vagon”. Alteori gestica redă cu exactitate statutul social, vizibil şi prin limbaj: „Stătea ţăranul, se scărpina în barbă, îşi muta pălăria dintr-o mână în alta, tuşea şi zicea: – Dar, domn’ doctor, nici măcar un păhăruţ, că doar om îs şi io şi vreau să fiu în rând cu lumea, mai mărg şi io la o nuntă, la un botez…”

  Cartuşiera militarului-prozator conţine şi alte artificii, precum apelul inspirat la pictorul Ovidiu Repede pentru cea mai oportună copertă. Sau tehnica de a-şi capta cititorii prin titluri incitante, cu stofă de paradox: „bărcile din tren” sunt doar scâlciatele încălţări ale unui mărunt pungaş. Autorul deţine şi mijloace insinuante de a-şi asigura senzaţia de autenticitate: strecoară în schiţe numele reale ale nepoţilor săi, cărora le şi dedică volumul. Fabulează atractiv punându-şi eroii să penduleze între banalitate şi senzaţional. În (alt) tren, o milionară din Germania apreciază că un paşnic pensionar sibian îndeplineşte toate condiţiile de a fi îngerul ei păzitor. Îi oferă pentru acest post sume fabuloase, dar negocierea se încheie prin refuzul celui solicitat. Cititorul cu exces de imaginaţie se aştepta la alt final, o schimbare de roluri, doamna devenită îngerul păzitor al pensionarului îmbogăţit peste noapte. Recuzita domnului Rodean mai are şi câte un cartuş de manevră. Savuroase sunt în schimb comparaţiile: „Disputele dintre pescari şi vânători au constituit întotdeauna un subiect spumos (nu chiar ca acela al conflictelor dintre stelişti şi dinamovişti, care îmbracă uneori şi forma violente)”. Un colonel, pasionat pescar amator, este invitat de nepotul său, desigur pasionat vânător amator să participe la o partidă specifică. Este încântat de organizarea perfectă a formaţiei, de tonul milităros al şefilor, dar îndură cu greu plictisitoarea aşteptare a vânatului care, la urma-urmei, nici nu mai apare. Şi pescarii îşi au avatarurile lor. Doi inşi nu reuşesc să prindă nimic, dar regizează un spectacol pentru nişte inşi veniţi la chibiţat (asistat) şi a doua zi se trezesc eroii unei ştiri din ziarul local.

Inspirată din realitatea imediată, cu situaţii în care se îmbină firescul şi senzaţionalul, cu personaje care îşi asigură girul autenticităţii prin atentă creionare, cu umor uşor maliţios, dar curativ, proza lui Ştefan-Cornel Rodean oferă, nuanţând-o fabulistic, o viziune carnavalescă a lumii în care trăim.

Articol  realizat de prof. Aristotel Pilipăuțeanu

Dar  sibianul Ștefan – Cornel Rodean scrie și  frumoase epigrame:

Elan înfrânt

El mai multe a sperat,
Nu doar sărutări la poartă,
Însă-a fost descurajat,
I s-a spus… s-o lase moartă!

 

Laude pentru MISS

Cuvinte magice s-au spus
(Suavă,-angelică, regină)
Deși-ajungea cuvântul „fină”,
Că-i fina unui om sus-pus.

 

 

 

Unde dai şi unde crapă…

 

Când soaţa, enervată bine,
Aruncă oalele pe geam,
Eu linişte deloc nu am,
Că se vor sparge-n cap la mine…     Ştefan-Cornel Rodean (Sibiu)