BIBLIOTECA   DE   PROZĂ –   CĂLIN   HILOHI

ÎN  PREMIERĂ   LA    AMPRENTA   DE ONEȘTI

 

 Persoanele și faptele descrise sunt (sau au fost) absolut reale, la fel ca și mărturisirea mea. Ideea cu care m-am gândit să  le povestesc a fost aceea că pentru o colaborare corectă ar fi indicat ca persoanele în cauză să-și înțeleagă devenirea, sau măsura în care și-au asumat soarta, transformând-o într-un destin (nu neapărat literar). Ideea mi-a venit cândva, în ultima clasă de liceu (Colegiul Ferdinand I din Bacău), când profesorul de literatura română, literatură rezumată în acei ani la  ”osanale” dedicate autorităților (venise vorba despre poezia lui A. Toma: ”Cu inima ca un crâmpei de cer / Și gândul ca o zi de primăvară / Întâiul meu salut de pionier / Cu drag ți-l dărui ție, scumpă țară”.). Uitând de loc, de regim și de timp (1953, cu lupta de clasă ”ascuțită”), Profesorul Oliniuc ne-a spus: ”Măi băieți (liceul nu era mixt pe atunci), adevăratele povestiri ale copilăriei le găsiți în  <<Amintirile din copilărie>> de Ion Creangă – pentru copilăria unui fiu de țărani și în  <<La Medeleni>>, vol. I, de Ionel Teodoreanu – pentru copilăria unui fiu de boieri.” 

Adjectivul ”adevăratele” m-a surprins, deoarece știam că autorii mai adaugă de la ei câte ceva, ca să fie mai frumos și mai… credibil ceea ce relatează. Am purtat cu mine în ani și decenii oximoronul ”minciună adevărată” (un fel de ”zăpadă fierbinte”) și esența ei – întrebarea ”ce este adevărul?” – și i-am înțeles, în final, relativitatea răspunsului. Acesta  sunt eu, cel  adevărat…”    Călin Hilohi

 

DRAGĂ  MARICICA   TOMA 

 I.”A pornit o viață!” – Un  DA!

 

Mai ţii tu minte? Învăţam amândoi în aceeaşi bancă: eu dimineaţa, elev în clasa XI B a Liceului de Băieţi din Bacău (LBBc), tu după-amiaza, elevă în anul III al Şcolii Medii Tehnice de Construcţii Civile şi Industriale (SMTCCI), şcoală ce funcţiona pe atunci în aceeaşi clădire cu liceul nostru. „Ne-am cunoscut” – dacă se poate spune aşa – mai întâi prin diferitele texte anodine „telegrafice” şi şugubeţe sau desene, pe care ni le trimiteam aproape zilnic, scrise direct cu creionul pe partea orizontală a blatului de scris din fag al băncii şi şterse a doua zi cu guma sau cu o lamă de ras, spre a putea primi pe acest palimpsest de lemn noi şi noi mesaje. Ne prinseserăm astfel într-un joc ale cărui melodie şi ritm, precum şi aerul de mister ne plăceau amândurora. Apoi am descoperit că ne putem lăsa bileţele prinse cu pioneze dedesubtul poliţei raftului băncii „noastre”, şi astfel am instituit un adevărat canal de comunicaţie prin care, treptat-treptat, am putut să ne transmitem gânduri mai „serioase” şi mai personalizate. Iar acea „complicitate epistolară” inedită a inoculat pe nesimţite germenii unei intimităţi a cărei evoluţie a condus în cele din urmă la o atracţie ce s-a transformat într-un ritm ameţitor în prima mea şi a ta dragoste adolescentină şi care la fel de ameţitor urma să se sedimenteze într-o amintire.

Ocazii de a ne cunoaşte „pe viu” ne oferea de asemenea „ornarea” periodică a sălii noastre comune de clasă, adică reactualizarea documentelor politico-ideologice fixate pe pereţi: gazete de perete, fotografiile „conducătorilor de partid şi de stat”, imagini din realitatea fericită a ţării ş.a.m.d. Ne întâlneam seara, după încheierea cursurilor voastre, iar după ce terminam cu ornarea, evadam în lumea tinereţii noastre: povesteam, glumeam, ne cunoşteam, cochetam şi uneori chiar dansam!

*

Începând să-mi placă de tine şi inocent în ale mecanismelor dragostei din „vremurile noi”, l-am întrebat pe colegul meu de clasă (şi organizatorul grupei UTM al clasei) Gogu Năcuţă, mărturisindu-i atracţia deosebită ce mă încerca şi cerându-i sfatul cum e mai bine să „te abordez” (relaţia lui cu Venera Paraschiv, colegă şi prietenă a ta, era de domeniul public, deci – cel puţin din punctul meu de vedere –  el avea oarecare „experienţă”!). El m-a sfătuit că e bine să-ţi trimit un mesaj scris prin care să-ţi propun deschis că vreau să fim prieteni dar să fiu foarte atent cum îl redactez, deoarece dacă ar fi fost interceptat de „alţii” să nu poată fi interpretat ca abătându-se de la „morala proletară”, „educaţia comunistă” etc. I-am urmat sfatul, am compilat o „propunere de prietenie” în spiritul timpului (unele formulări erau de-a dreptul caraghioase: de exemplu, prietenia propusă de mine trebuia să fie şi… „tovărăşească”!) şi ţi-am transmis-o. Cu acceptul tău ulterior, nu atât de prompt pe cât mi l-aş fi dorit, am devenit prieteni „oficiali”. În această ipostază ne-am întâlnit, ne-am plimbat, ne-am scris bune şi rele, ne-am certat şi ne-am despărţit.

Gogu Năcuţă şi Venera Paraschiv, ambii prieteni ai amândurora, ne-au însoţit, ei înşişi pradă multor frământări şi ezitări, de-a lungul micii noastre mari poveşti de dragoste. I-am avut ca sfetnici, ajutoare, consolatori şi înţelegători. Probabil că la rândul nostru (şi eu – sigur) am jucat celaşi rol faţă de ei. Alte personaje prezente ici-colo sunt colegii mei şi ai tăi, pe care nu-i voi aminti decât în măsura în care nu au fost doar simpli figuranţi.

*

În primul bileţel găsit pe bancă după propunerea mea (trimisă ţie prin Gogu Năcuţă), datat 16 martie, îmi mărturiseai: Călin, Tu ai gândit greşit că m-am supărat din cauza acelei scrisori [misiva ce conţinea propunerea mea de prietenie]. După ce Năcuţă mi-a dat biletul tău, m-am grăbit să-ţi dau răspunsul, dar n-am avut prin cine. Scrisoarea o aveam la mine şi duminică [8 martie], când ne plimbam [este vorba de plimbările duminicale pe str.Republicii – strada mare -, dus-întors, între grădina publică şi poştă, prilejuri de întâlniri „din mers”, de ocheade şi de „agăţat” cunoştinţe noi], dar n-am putut să ţi-o dau. Pentru a da un răspuns cât mai gândit de mine şi pentru a nu greşi, te rog să aştepţi până vineri sau sâmbătă [14 martie], înainte de a lua vacanţa [de Paşte]. Dacă voi avea posibilitatea, îţi voi da răspunsul verbal, iar de nu – prin scris. E bine aşa? Iar scrisoarea pe care trebuia să ţi-o dau, am rupt-o în bucăţi. La sfârşit, mă avertizai să nu mai las nimic în bancă, fiindcă găsesc alţii. Nu-mi mai amintesc ce aş fi lăsat eu şi ce au găsit alţii în banca noastră „comună”, dar gândul unei posibile imixtiuni străine şi ostile în corespondenţa noastră sentimentală ne-a bântuit pe amândoi toată perioada aceea de vis, de fericire şi de deziluzii. Pe de altă parte, se evidenţia o diferenţă cronologică între prima scrisoare (purtată la tine spre a mi-o transmite chiar pe stradă și apoi ruptă) şi întârzierea răspunsului definitiv ce ar fi trebuit să-mi parvină, totuşi, înainte de vacanţă. Dar vacanţa a venit iar scrisoarea nu (ceea ce m-a neliniştit) – urma să mi-o trimiţi acasă, la Buciumi.

*

În vacanţa de Paşte, petrecută acasă, la Buciumi, laitmotivul înscriselor mele din „jurnal” erai tu şi scrisoarea pe care o aşteptam de la tine. Astfel, la de 26 martie, deci în a patra zi de vacanţă, îi mărturiseam: Scriu aceste rânduri gândindu-mă la Maricica, şi aştept cu nerăbdare să se termine mai repede vacanţa (…). A doua zi (27 martie): Încă nu am primit răspunsul de la Maricica şi sunt foarte trist. (…) Gândul meu aleargă la Maricica, la Bacău [unde altundeva?]. Pe 28 martie, dimineaţa, aşteptarea mea devenise pesimistă: (…) Sunt aproape sigur că răspunsul va fi [un răspuns] negativ. Mi-ar părea foarte rău, dar nu voi avea ce face. Mă voi gândi să o întâlnesc personal şi să-i vorbesc din inimă, aşa cum i-a spus Gogu Venerei. Urmează – cred că ai ghicit – o „poezie” despre caisul (de fapt, un banal zarzăr) din grădina noastră ce se pregătea să înflorească şi care îmi reamintea de tine. O poezie „neterminată” (nu ştiu sigur dacă am terminat-o vreodată şi nici dacă până la urmă ţi-am trimis-o), din ale cărei ciorne, scrise stenografic la sfârşitul „jurnalului”, nu am putut recupera decât trei strofe având ceva de spus, pe care ţi le pun şi ţie acum la dispoziţie, cu o întârziere de 60 de ani, fiindcă îmi par sincer pătrunse de fiorul acelor zile de ger şi pârjol (nu ştiu ce titlu intenţionasem să-i dau şi nici câte alte strofe mai aveam de gând sau „inspiraţia” să scriu):

Încep deja caişii să-înflorească

Sub soarele-alungit peste grădină

Şi-aştept podoaba lor împărătească

Precum aşteaptă floarea o albină.

 

 

 

Pe crengi  asprite  de furtuni și geruri 

Apar blândeţi de muguri şi petale

Iar printre crengi, un zvon pornit din ceruri:

Pristav de taină al scrisorii tale.

 

 

 

 

Voi, caişi fragezi, fraţii ei de floare,

Treziţi-o blând în astă dimineaţă,

Spuneţi-i să-mi trimită în scrisoare

Un DA din care să pornească-o viaţă!

 

După cum vezi, sub tensiunea aşteptării, am multiplicat nedefinit numărul de „caişi” pregătiţi să înflorească, aşa cum se multiplicau în suflet imaginile chipului tău. Între timp, am aflat că poetul G. Topîrceanu anticipase şi decriptase starea mea de poetică exaltare cu vreo trei decenii mai înainte şi scrisese anume parcă pentru a te descrie pe tine (în poezia Raposodii de primăvară din volumul Balade vesele şi triste, 1920):

 

Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,

Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii

De frică să nu-i cadă la picioare,

Din creştet, valul subţirel de floare.

Că s-a trezit aşa de dimineaţă

Cu ramuri albe şi se poate spune

Că-i pentru-ntâia oară în viaţă

Când i se-ntâmplă-asemenea minune…

 

Aşa te revăd acum, Maricica: întâia minune a unui început de feminitate asemenea unui zarzăr mic, înflorit pentru prima dată, dar aflată în mijlocul unei “grădini” bătute de vânturi ostile pe care poetul GT nu şi le putea imagina în anii aceia.

Nu am apucat să termin „poezia” mea, deoarece: la ora 16:00 am primit, în sfârşit, răspunsul. După cum nu mă mai aşteptam, este un răspuns pozitiv!!! Îmi pare aşa de bine, dar în acelaşi timp sunt şi neliniştit, nu ştiu de ce (…). Se părea că DA-ul primit exact la ora 16:00 a zilei de creaţie a „pornit o viaţă”, precum zarzării din grădina mea, dar apoi am descoperit amândoi că n-a mai putut-o proteja de atacurile „dăunătorilor”…

Scrisoarea ta era datată 26.03.1953, şi îmi spunea în rânduri scrise cu albastru: Călin, Răspunsul la întrebarea ta e un răspuns foarte greu de dat pe moment, de aceea l-am amânat mereu. După aproape 3 săptămâni de gândire (…) îţi spun acum: EU SUNT DE ACORD CU PROPUNEREA TA”. La început am procedat într-un mod nejust [iată influenţa şedinţelor de UTM, unde lucrurile nu puteau fi decât „juste” sau „nejuste”!] şi te rog să mă ierţi pentru tot ceea ce ţi-am pricinuit. Abia acum îmi dau seama că nu trebuia să ne dăm întâlnire pe ascuns şi că e mai bine să ne întâlnim pe stradă, să stăm de vorbă. Asta e o greşeală a mea. În altă ordine de idei, sâmbătă seara sau vineri seara, după ce am vorbit noi pe sală, colegii tăi ca Goagă, Baston, Popescu au venit la uşă şi au început să tuşească în timpul orei de Rezistenţă. Tov. Profesor s-a supărat foarte tare şi spunea că ne-am adus prietenii la uşă şi nu e frumos, mai ales că o văzuse pe Coca cu [Puiu] Baston şi pe Valentina cu [Popescu] Decebal. Acest caz a fost auzit şi de Tov. Director, cât şi de toţi profesorii. La ora educativă ni s-a făcut o morală bună, mai ales la fete. Eu nu-i consideram pe colegii tăi chiar aşa de neserioşi. Deci, trebuie să fim precauţi. (…) Când vei veni, îţi voi spune mai multe din cele ce am gândit cu privire la noi. (…). Îţi urez sănătate şi voie bună. Semnezi: A ta prietenă, Maricica.

În acel an, luna martie a fost foarte răcoroasă (apărea frecvent chiar spre sfârşitul lunii îngheţul nocturn), dar la citirea rândurilor tale ce exprimau „acordul” sperat/nesperat, cu toată neliniştea (premoniţială?), temperatura gândurilor mele înaripate a ajuns rapid la pragul de topire a oţelului. Îmi venea să-mi strig bucuria pe uliţele satului şi s-o transmit tuturor trecătorilor. O asemenea stare de spirit voi fi mai trăit numai la aflarea reuşitei mele excelente la examenul de admitere la Politehnica din Bucureşti (după ce „am scăpat” de Facultatea de Ziaristică, în toamna anului 1954). Ultimul rând al textului, „a ta prietenă, Maricica”, strălucea ca un soare albastru pe un cer de foc alb în faţa ochilor, orişiunde priveam. Era probabil şi un fel de vanitate masculină: intrasem şi eu în rândurile acelora care puteau vorbi despre fete altfel decât la general sau în imaginar! De unde să ştiu eu atunci că adevăratul „imaginar” abia începea şi,  de fapt, urma să se amplifice?        Text   și   foto:  Călin  Hilohi (București)

 

Fiu al comunei Buciumi, stabilit  de mai multe decenii în capitala țării, la București, domnul  Călin Hilohi  scrie magistral! În modul acesta  simte  că  este  aproape  de meleagurile Trotușului și ale Bacăului, pe care le iubește mult,  prin destinul său! Mereu cu gândul la rădăcinile sale, la Buciumi, pe ulițele acestui sat trăind poate  cele mai frumoase clipe,  prin  tot ceea ce scrie  (și postează pe paginile  de socializare!), domnul Călin Hilohi este un străjer  al acestor vremuri. Este o mare bucurie pentru AMPRENTA  DE  ONEȘTI să-l însoțim, prin rândurile dăruite, pe  vajnicul buciumean,  pe  drumurile pe care l-a purtat viața, ducând în suflet mereu dorul satului natal!