BIBLIOTECA DE ISTORIE LITERARĂ
Se împlinesc 152 de ani de la nașterea poetului florilor, Dimitrie Anghel
Tăvălugul uitării trece din nefericire, nemeritat, peste viața și opera multor artiști. Dureros este că, în timpul vieții și de cele mai multe ori după ce au trecut la cele veșnice aceștia sunt acuzați de fel de fel de elucubrații cu scopul dea li se păta bunul renume și de a fi desconsiderați de societate. Un exemplu, poate nu chiar atât de elocvent, îl reprezintă și poetul Dimitrie Anghel care în ultimii ani a fost scos din cărțile de literatură. Un poet extrem de valoros care ocupă un loc aparte în istoria literaturii române.
S-a născut la data de 16 iulie 1872 în satul Cornești, comuna Miroslava, județul Iași, unde se afla conacul și moșia familiei. Casa prevăzută cu un balcon enorm, sprijinit pe coloane groase, ornamentat cu plante agățătoare, se afla într-un parc în care se întindeau ronduri mari de flori, arbori stufoși, exista un havuz și cișmea perpetuă. În apropiere se afla un iaz imens.
Strămoșii poetului erau aromâni, s-ar fi numit originar Canovici dinspre bunic și Zarifopol după bunică. Tatăl, Dimitrie Anghel, deputat liberal, arendaș și moșier. Mama Erifilia, născută Leatris, a văzut lumina zilei acolo unde încep apele albastre ale Bosforului. Era o femeie cultivată, sensibilă și melancolică, se îndeletnicea cu educația copiilor și creșterea florilor în grădina de la Cornești.
Copilăria și-o petrece la Cornești, împreună cu ceilalți frați (Constantin, Paul și Andrei), sub supravegherea mamei, în lumea florilor din grădina părintească și în casa de la Iași, de pe strada Sfânta Vineri nr.18, proprietatea familiei.
Până în anul 1890, Dimitrie Anghel frecventează la Iași cursurile ,,Institutului particular al lui Caraș” și ale ,,Institutului pedagogic”, condus de Al. Lambrior, junimist. Urmează apoi între anii 1883-1888 gimnaziul la ,,Institutele Unite”, Iași. Nu se adaptează cu atmosfera neprielnică existentă. În clasa a-III-a rămâne repetent. Între anii 1888 și 1890 urmează clasele a III-a și a IV-a la Gimnaziul ,,Alexandru cel Bun” pe care îl părăsește din cauza unor conflicte cu profesorii, astfel că poetul nu reușește să termine studiile liceale. Frecventează, însă, cercurile socialiste din Iași conduse de I. Nădejde. Îi cunoaște pe oamenii politici C.D. Gherea și C. Stere. La cenaclul lui Nicolae Beldiceanu îi cunoaște și alte personalități, pe A.D.Xenopol, Artur Gorovei, Eduard Gruber ș.a. Acum îl cunoaște și pe scriitorul Ion Creangă.
Copilăria și adolescența poetului sunt marcate de întâmplări nefericite. La vârsta de șapte ani îi moare mama, iar la vârsta de șaisprezece ani trece în neființă tatăl, în urma unei boli incurabile. Moartea părinților aveau să-și pună amprenta asupra vieții lui personale și asupra modului de a scrie.
După moartea părinților, frații săi vând toată averea familiei și pleacă la studii în Paris. Cu partea ce i se cuvine Dimitrie Anghel întreprinde un lung voiaj. În 1893 se află pentru câteva luni în Italia, apoi pornește spre capitala Franței, unde va rămâne până la sfârșitul anului 1902. Aici își petrece timpul prin celebrele parcuri Tuileries, Luxemburg, Jardin de Plantes. Plimbările prin aceste locuri nu le considera popasuri turistice sau reverie, ci o punte prin timp, cu ceea ce îi oferise grădina copilăriei sale, momente de meditație profundă și încordare creatoare. Rămânea în liniștea copacilor seculari cu visurile și floarea poeziei, citea și recitea poezii sau așeza pe coala de hârtie propriile fantezii. Acest microunivers îi asigură poetului echilibrul atât de necesar creației care nu este întotdeauna ,,rai atâta de frumos” și de atunci păstrează, alături de minuni și tristeți profunde învăluite de un surâs amar, ca în ”Moartea Narcisului”.
Privea impresioniștii care veneau să picteze în aer liber și reușind să învețe cum să asimileze poetic tehnicile din domeniul artelor plastice, a creat adevărate poeme înr-un vers, de o sugestie nebănuită, cum sunt: ”În grădină”, ”Florile”, ”Floarea soarelui”, ”Crizanteme”, ”Dureri ascunse” și altele.
Reia legătura cu mișcarea socialistă începută la Iași, frecventând o perioadă cercul socialiștilor români aflați la Paris. Se imprietenește cu Șt.O. Iosif, Sextil Pușcariu, Virgil Cioflec și alții, zăbovind îndelung în cafenelele literare pariziene, unde cunoaște scriitori francezi și străini. Îl impresionează Jean Moreas, Oscar Wilde și Paul Verlaine.
,,În acest timp frații săi îl înscriu la o școală de economie politică, însă după prima lecție, îngrozit, Anghel refuză să mai dea pe acolo. El e Poet, cu majusculă, cum scrie singur, și iubește boema subțire, frecventând cafenelele literare ale Parisului”, scrie G. Călinescu în ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent”. Petrece aproape zece ani la Paris. În această perioadă între el și Șt.O. Iosif se leagă o strânsă prietenie cu care avea să înceapă un drum frumos în literatura română.
Cu toate că viața literară pariziană îl atrăgea, Dimitrie Anghel nu rupe niciodată legătura cu atmosfera literară din țara de origine. Trimite poezii publicațiilor literare ”Adevărul”, ”Adevărul literar”, ”Vieața”, ”Povestea vorbei”, etc.
Din Franța călătorește în Elveția și Spania, perioadă în care revine de câteva ori, pentru scurt timp, în România (1895, 1898, 1899). În 1902 se întoarce în țară și întărește prietenia cu St.O.Iosif. La sugestia acestuia începe să publice în ”Sămănătorul” sub diverse pseudonime. Traduce împreună cu Șt.O.Iosif din Paul Verlaine, din opera lui Henrik Ibsen, participă alături de gruparea scriitoricească de la ”Sămănătorul” la serbările prilejuite de împlinirea a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, iar alături de M. Sadoveanu, O. Goga, E. Gârleanu, Șt.O. Iosif și alții la șezătorile literare organizate de Liga culturală în mai multe orașe ale țării.
Își sistematizează creația literară de până acum publicată în revistele: ”Pagini literare”, ”Convorbiri literare”, ”Sămănătorul”, ”Literatura și arta română” precum și unele poezii publicate în perioada cât a stat la Paris și o reunește în volumul de versuri ”În grădină”, subintitulat ,,Poem”, care apare la Atelierele Grafice I.V.Socec, în anul 1905.
Desfășoară o activitate laborioasă continuând să scrie poezii, piese de teatru. Împreună cu Șt.O.Iosif în anul 1908 scrie comedia ”Cometa”, care este este pusă în scenă la Teartrul Național București și Craiova. În același an apare primul volum din ”Caleidoscopul” lui A.Mirea, realizat tot împreună cu Șt.O.Iosif. Participă activ la constituirea Societății Scriitorilor Români, în primul comitet fiind ales ca vicepreședinte alături de G. Ranetti, președinte fiind Cincinat Pavelescu, iar bibliotecar Șt. O.Iosif.
În anul 1909 publică al doilea volum de poezii intitulat ”Fantezii”, traduce romanul ”Strigoiul Carpaților” de Al. Dumas-tatăl împreună cu Șt.O.Iosif. În același tandem apar în 1910 cel de al II-lea volum ”Caleidoscopul lui A.Mirea”, volumul ”Cireșul lui Lucullus”, volumul ”Portrete” și treducerea comediei ”Gringoire” a lui Banville. Cel de al doilea volum de poezii intitulat ”Fantezii” este publicat în anul 1909. În acest an participă la manifestările prilejuite de împlinirea a douăzeci de ani de la moartea Luceafărului poeziei românești, organizate în orașele Botoșani și Galați și este ales vicepreședinte a Societății Scriitorilor Români, președinte fiind Mihail Sadoveanu, iar secretar Emil Gârleanu.
La Editura Librăriei Alcalay publică în anul 1912 volumul ”Triumful vieții. Fantezii și portrete”. Continuă să scrie versuri și proză mai ales în revista ”Flacăra”. Apare în anul 1913 în colecția ,,Biblioteca pentru toți” a Editurii Alcalay ultimul său volum de proză intitulat ”Steluța. Fantezii și paradoxe”.
La 22 iunie 1913 moare prietenul său devotat Șt.O.Iosif. Unii contemporani lansează critici violente la adresa sa, acuzat de trădare, deoarece contribuise activ și nerușinat la destrămarea căsniciei dintre Natalia Negru și Șt.O.Iosif. Din acest moment Dimitrie Anghel dispare din peisajul literar românesc.
Criticii vremii sesizează cu justețe ,,meșteșugita turnare a unui vers armonios, plin de farmec blând și dulce, a unui vers în simplicitatea apărută a căruia este atâta voință și muncă” ( N. Iorga, ”Sămănătorul”, 10 aprilie 1905).
Din caracterizările celor care au reușit să se apropie mai mult sau mai puțin de viața și opera scriitorului, rezultă că acesta a reușit să-și contureze o personalitate artistică proprie, bine diferențiată care n-a urmărit și nici n-a realizat un anumit tipar artistic, tributar vreunui curent sau școală literară. Creația lui poetică a asimilat pozitiv lirismul eminescian, topit într-o formulă proprie, în care s-au absorbit pierzându-și identitatea sedimente romantice, parnasiene și simboliste, dar aceasta nu au știrbit cu nimic originalitatea operei lui Dimitrie Anghel.
”Poet al florilor și al dragostei”
Este ,,întâiul cântăreț român al florilor, improvizator strălucit, poet de alcătuire morală romantică, fantezist parnasian, simbolist moderat, precursor al modernismului, aristrocrat al poeziei, elegiac duios, stihuitor subtil, rafinat al cuvântului, șlefuitor de senzații rare, sensual al amintirii, poet cu viziune caleidoscopică, <<Luchian al literaturii>> noastre, poetul care prin definiție e un Narcis, poet de sensibilitate feminină” (Eugen Marinescu, Prefață la ”Versuri și proză”, colecția Lyceum).
,,O figură ca bronzul de o vechime primitivă, surâs subtil și lin” (T. Arghezi), ,, un pachet de nervi, mic, slăbuț, cu ochi bulbucați și pleoapele înroșite de nopți nedormite, cu o țăcălie mefistofelică ce îl făcea să pară mai tras la față, cu o chelie de diplomat și un surâs de copil, care purta după sine săptămâni întregi un vers înainte de a-l așterne pe hârtie” (Sextil Pușcariu), ,,un mare cunoscător al poeziei contemporane, de gust subțire și sigur” (M. Sadoveanu). Dimitrie Anghel ,,nu recunoștea talentul ca singură trăsătură a creatorului de artă, susținând că acesta trebuie să se alăture inteligenței și stăruinței în muncă. Iubea doar înfățișarea lucrurilor și floarea poeziei”, a notat scriitorul Gala Galaction.
Criticul literar M. Dragomirescu a menționat:”După Mihai Eminescu și Alexandru Macedonski și înainte de Tudor Arghezi și Lucian Blaga, Dimitrie Anghel s-a afirmat ca un poet original, dând expresie artistică unei structuri sufletești complexe. Poet al florilor, al dragostei, el se remarcă prin sensibilitate delicată, fantezie sclipitoare, rafinament intelectual și muzicalitate”.
Concluzia care se desprinde din sublinierile contemporanilor sunt în aceeași notă cu subtila autocaracterizare: ,,Am fost un uvrier al frumosului; sunete, culori și forme, auzul și văzul urmează să le păstreze”. Avea un suflet curat, neviciat de răutatea omenească. Nu evita să elogieze sincer personalitățile cu care era contemporan. Despre Mihail Kogălniceanu afirma că ,,are o gândire vie care licărea scăpărătoare dintre rânduri… Și mintea rămânea vrăjită la puterea cugetării lui, de caldul patriotism, de înflorirea curat neaoșă a cuvintelor pe care le îngemăna în elanurile lui oratorice. Nu erau vorbele de efect ale oratorilor noștri, care îți iau auzul cu sonoritățile lor și apoi rămân goale de miez, odată ce litera nepărtinitoare a tiparului ți le pune sub ochi”.
Cu Nicolae Iorga, care a condus revista ”Sămănătorul” până în anul 1904, dată la care a făcut-o dar de nuntă lui Șt.O.Iosif, poetul a avut multe neînțelegeri, dar nu ezită să afirme: ,,Ceea ce datoresc însă vremurilor acelora, în care am frecventat pe d-l Iorga, e dragostea de țară și de neamul nostru, sârguința în muncă, dată prin marele lui exemplu și pietate pentru tot ce e al neamului nostru, toate aceste sfinte și mari lucruri, pentru care-i mulțumesc cu recunoștință”. În însemnările sale îl consideră pe pictorul Ștefan Luchian ,,un suflet sensitiv care poate să surprindă cu atâta adevăr farmecul misterios ce împresoară viața unei flori”.
În foto, Dimitrie Anghel și Natalia Negru în ziua logodnei
În plan sentimental Dimitrie Anghel chiar dacă era considerat un ușuratic, un ”Don Juan” al Bucureștiului, nutrește în secret o dragoste sinceră față de Natalia Negru care în 1903 se logodește cu Șt.O. Iosif. Deoarece și Dimitrie Anghel făcuse o adevărată pasiune pentru Natalia Negru, prietenia dintre cei doi trece mai departe de literatură, intră în domeniul personal, cei doi erau îndrăgostiți de aceeași femeie. Cu toate că cei doi poeți colaborau fructuos, viața lui Dimitrie Anghel oscila între bucurii momentane și dezamăgiri profunde.
În vara anului 1904 Șt.O.Iosif se căsătorește cu Natalia Negru. Căsătoria nu durează mult, cam șase ani. În noiembrie 1910 Natalia Negru pe motiv că relația cojugală nu o mai împlinește, introduce acțiune de divorț. La scurt timp după aceasta, îl roagă pe Șt.O.Iosif, încă soțul ei, să o însoțească la Paris, unde urma să-și rezolve o problemă de sănătate. El refuză, iar ea pleacă în Franța pe banii soțului, dar și a lui Dimitrie Anghel. În noaptea de revelion în relația dintre cei doi apărea un licăr de speranță. Natalia îi răspunde lui Iosif la o scrisoare în care acesta scria că îi este foarte dor de ea și de copil. Reînviind sentimentele de altă dată, aceasta este impresionată de suferința soțului și îi cere să vină să le vadă. El nu are suficienți bani, astfel că invitația rămâne fără răspuns. Apare, in schimb, în fața ei Dimitrie Anghel. Aceștia se întorc în țară în calitate de cuplu. Pe data de 21 iunie 1911 Natalia Negru divorțează de Șt.O.Iosif și după două luni se căsătorește cu Dimitrie Anghel.
Poetul nu conștientizează că a pășit într-o altă etapă a vieții, nu renunță la donjuanismul care îl caracteriza, în plus fiind gelos din cale afară. Geloasă era și Natalia Negru, de aceea căsătoria pentru ei se va caracteriza printr-un șir continuu de conflicte matrimoniale, culminând cu cel din 27 octombrie 1914, când aflându-se în locuința părinților Nataliei, Dimitrie Anghel, într-o criză pasională scoate un revolver și trage un foc în direcția Nataliei. Crezând că ceva grav s-a întâmplat, a tras și al doilea glonț, în pieptul său… Natalia a fost rănită superficial însă pentru Dimitrie Anghel rana i-a fost fatală. A murit după două săptămâni din cauza septicemiei provocată de infectarea rănii.
Dimitrie Anghel rămâne unul din cei mai importanți poeți simboliști din literatura română. El aduce în poezie tema călătoriilor, a evaziunii și a suferinței florale. În poezia lui se îmbină armonios simbolismul cu notele romantice. D. Anghel este poetul care degajă, în opera sa, profunde meditații asupra destinului uman, amplifică visuri, bucurii și tristeți pe care le-a descoperit într-o grădină sau într-o floare. Ioan Bărbunțoiu, Onești