De ceva timp, fac în fiecare an câte un parastas  dedicat  marilor mele modele  pedagogice. Este vorba de  profesorii Mihail Andrei  și Vasile Totolea, adevărate statui vii rămase definitiv în inima mea. Anul acesta, împreună cu mai mulți  foști elevi ai domnului Vasile Totolea am mers la  mormântul său  din Cimitirul ”Cuvioasa Parascheva” din municipiul Bacău.

Ne-am  deplasat printre crucile răsfirate  în vârful picioarelor și cu pași tăcuți, ca să nu tulburăm liniștea celor care odihnesc acolo… Când am ajuns în dreptul mormântului său  emoțiile noastre au crescut și mai mult iar  harul și binecuvântarea sa  se revărsau  peste noi și înmiresma  cu bunătate  totul în jur, evocând duios  universul trecutului nostru. Nu știu de ce dar parcă ilustrul nostru profesor se află  într-un raport divin de tandrețe cu Dumnezeu, el fiind  un etalon didactic, un profesor  model.  Am aprins unul de la celălalt câte o lumânare  și am privit muți  cum acestea  ardeau pentru el fără zgomot.  Așa era și smeritul nostru  pedagog – a ars mereu pentru alții, pentru  binele nostru și al învățământului românesc, pentru că acolo i-a fost destinul său!

După ce ne-am închinat la mormântul său, l-am lăsat pe cuviosul nostru reper uman să se odihnească în pace, apoi am plecat cu toții la  Liceul Pedagogic Bacău. Atunci când am revenit în curtea școlii chipul său blând veghea asupra noastră și ne privea cu bucurie… Zidul dintre  prezent și trecut s-a prăbușit și l-a înghițit pământul.  Dintr-o dată s-au aprins amintirile pe cupola sufletului meu așa cum se aprind  stelele pe bolta cerească iar dânsul era Luna frumoasă care ne lumina  tot trecutul și prezentul nostru. Ca prin farmec, curtea liceului s-a umplut  cu foștii mei colegi  dar și cu profesorii de altădată! Am trăit o poveste atemporală  a frumuseții legendare a tinereții în care  granițele dintre vis și realitate au dispărut… Două lacrimi mari  au izvorât din ochii timpului, s-au rostogolit pe  obrazul său  și au căzut pe un strat de flori… Am privit cu toții  spre cer și l- am văzut din nou pe  reperul nostru, în străfundurile  albastre de unde ne-a determinat  să trecem prin  amărăciunea scurgerii timpului atât de repede. Spiritul său luminos, plin de blândețe, de simplitate, dăruire, finețe pedagogică și umor plăcut a deșteptat în noi întregul fond de sentimente, pe care le exprimăm  acum prin  cuvinte și emoții… El este  în acel spațiu sacru  de la liceu, care adăpostește   toate  amintirile  scumpe, acolo unde s-au clădit  speranțele noastre!

Aceasta  a fost  ultima  <<lecție de suflet>>  pe care ne-a predat-o  iubitul nostru profesor! Dacă totul  în lumea aceasta s-ar contopi în iubire, atunci pe pământ  n-ar mai fi  decât iubire!”

Dar dinspre clădirea internat  se apropie cu pași maiestuioși pe aleea din fața Liceului Pedagogic o fată ce poartă bucle  de aur, perle în suflet și o etică desăvârșită în gândire. Ea mângâie  cu privirea de smarald  întreaga asistență împreună cu tot peisajul, pe care le armonizează ca pe o simfonie și o transformă într-un sanctuar tainic… Una câte una răsar amintirile scumpe, ca în cugetarea  marelui poet Mihai Eminescu: ”Să faci  din viața ta un vis și din vis o viață!”  Trecutul  acela adolescentin, plin de frumusețe, mi-a pătruns definitiv sufletul astfel încât astăzi îi contemplu cu inima vestigiile sublime.

Sunt nevoit să mă opresc aici, pentru că un vânticel răscolitor s-a iscat în sufletul meu și pune-n mișcare  toate ecourile  amintirilor și… mă dor! Este nostalgia! Acum nu îmi rămâne decât să călătoresc prin viață mai departe, la braț cu Timpul și să mă gândesc la  ziua de astăzi și la colegii mei. Când mă gândesc la ei simt cum Dumnezeu îmi luminează trecutul acela fermecător, care  mă încântă și astăzi!

La sfârșitul  vizitei lirice i-am mulțumit lui Dumnezeu că v-a ales pe voi  ca să îmi fiți colegi și să mă faceți fericit!Nimic nu e întâmplător! Și dacă nu mă credeți pe mine.dați crezare  cuvintelor lui Albert Einstein:”Coincidența este felul  lui Dumnezeu de a rămâne anonim”.

 

Aud în zare cum bate trecutul din aripă

Și prin sânge-mi curge  dorul clipă de clipă

Iar  sufletul îmi este  un fluier mut

Că Dumnezeu nu intervine în trecut.

 

 

 

Și dacă timpul nemilos ne  condamnă,

La melancolie și la duioasă toamnă,

Să – nchidem ochii și să ne rugăm!

Ca să ne-amintim și…iarăși  să visăm!

 

Articol realizat de  învățător  Geo Cristea (Drăgugești, com. Helegiu, jud. Bacău)