Lecturi afective – ”Versificări cu diversificări”

Lecturi  afective – ”Versificări cu diversificări”

”Literatura nu este  un artificiu, un mijloc de distracție cotidiană sau de refugiu în  epoci îndepărtate.  Ea trebuie să reflecte  viața, realitatea înconjurătoare.” – Prof. Aristotel  Pilipăuțeanu

 

Purtat de valurile amare ale vieţii, care, cum spune Rebreanu, scrie cel mai neaşteptat roman, moldoveanul din părţile Iaşiului, Gheorghe Niculescu a ajuns locuitor statornic al Văii Jiului, cu domiciliul la Uricani. Şi-a luat cu el şi talentul creator, care l-a propulsat în domeniul exigent al rebusismului, garnisit cu inspirate epigrame, poeme umoristice şi aforisme pline de subtilitate. După debutul din 2000 cu volumul „Rebus, umor, paradoxism” şi-a găsit în Florin Smarandache un bun colaborator şi, împreună, au editat, într-o primă etapă, cinci cărţi cu titluri enigmatice („Prin albe şi clasice epii târzii”), paremiologice („Vreme de şagă”) ori ludice („Inspiraţii expirate”). În 2006, duetul luând o pauză, Niculescu se aventurează solitar în nişte „Versificări cu diversificări”, Editura „Călăuza”, Hunedoara. Într-o „Pseudopredoslovie” se autodefineşte drept unitate a contrariilor: „urmaşul timpului pierdut”, fără „viitor, prezent şi nici trecut”, zvârlit misterios în lume, căci „mamă nu i-a fost nicio femeie”, fără perspectiva morţii, nefiind născut, suflet fără trup, bogat şi neavut, „licitul cel mai ilicit”, pe scurt, zice concluzia, „Eu totul sunt, deşi nu sunt nimic!” Mai rău decât automobilul lui Minulescu evaluat de Topîrceanu: „Eu sunt ce n-am fost niciodată/ Şi-un sfert  din ce era să fiu”. Obsedat de căutarea propriei sale identităţi, în „Alter ego”, poetul se travesteşte succesiv în ipostaze legendare, de la baciul mioritic şi Decebal până la Coşbuc şi Grigorescu, recunoscând glumeţ că este uneori şi… Niculescu!

Volumul ”Versificări cu diversificări” conţine cinci secvenţe: „poeme distihice” repartizate pe anotimpuri, „epigramatizări”, „blesteme” îndulcite cu „parodii şi alte poezii”, „maximalizări” cu încondeieri şi umor rimat.

Primăvara, anotimp revigorator şi multicolore, aduce în distihurile compuse de Gheorghe Niculescu o avalanşă de epitete. Talentat, dar subminat de componenta ludică a fiinţei sale, poetul trece de la cariatide stilistice („Cu lumânări în alb, aprinse-n floare, /  Castanul ne salută maiestuos”) şi vizualizări metaforizate („Ningeau caişi cu dalbe flori sfioase / În coame de-armăsari necălăriţi”) la ghiduşii lingvistice („Fu pitularizată ciocârlimea /  Să primăvărizeze cucuind”) şi observaţii sarcastice („Agricultura tractorizată /  Ne chiminalizează cancerând”). Procedeul, de care au parte şi celelalte anotimpuri, devine obositor la o lectură continuă şi integrală, de aceea, ca mod de întrebuinţare, se recomandă câte patru distihuri dimineaţa, la prânz şi seara, după mese cumpănite. Siesta va fi astfel mai favorizantă pentru reflecţii privind viaţa.

Grupul epigramelor este însoţit de o „reţetă” care se dovedeşte eficientă căci, într-adevăr, unele catrene dobândesc intrarea în memorabil: „Unui Don Juan: Când veni moartea să-l ia, /  S-a întâmplat cam aşa: /  – Vin îndată! Zise el /  Şi-o ciupi de fund, niţel.” Sunt exploatate polisemantismul („Când Dan cu Dana s-au luat, / Din cuplul nou ce s-a format / A ieşit,  cum vezi mata, / Cea mai mare Dandana!”), comicul de caractere („Era ca o pisicuţă / Dulce, blândă şi drăguţă; / După ce s-a măritat, / Brusc în tigru s-a schimbat”), paradoxul („Aflând, când ora s-a schimbat, / Că-napoi ceasul trebuie dat, / Borfaşul ce mi l-a furat / L-a-napoiat şi… s-a scuzat.”). Fie că sunt „ghimpate”, „estivale” ori „hibernale”, epigramele create de Gheorghe Niculescu răspund cu brio la exigenţele  acestei specii  literare.

Parodiile oferă o lectură plăcută, relaxantă, deşi uneori ating situaţii discutabile, precum ineficienţa transportului feroviar actual: „- Ce te legeni, trenule, / Alergând mereu prin vânt ,/ Cu şinele la pământ?// – De ce m-aş legăna / Dacă trec prin gara ta / Şi nu-s călători în ea? / Eu tot trec şi    timpu-mi trece / Cărând călători, vreo zece. / Trec, dar nu ştiu până când, / Că bilete nu se vând; / Dar, şi când mă voi opri ,/ Călătorii m-or jeli, / Naşul meu se va căi / Şi gara s-o pustii!”

Gheorghe Niculescu  este un poet autentic în stare latentă şi doream să citesc un volum de poezii, concepute de el. Se pare că îşi ignoră acest dar, oferindu-ne doar patru poeme descendente calitativ. „Îngerul căzut” ar putea figura în orice antologie de lirică actuală. În celelalte trei, Gheorghe Niculescu, supus duhului băşcălios, regresează impenitent. Dar domeniul preferat al scriitorului, prezent cu rubrica „Zece” în multele reviste care-i deschid cu bucurie porţile, îl reprezintă aforismele, numeroase şi aproape toate demne de a fi citate.

În fine „umorul rimat” rezidă în distihuri dialogate. Primul vers incubă o întrebare de studiată naivitate, cel de al doilea, superior valoric, include poanta („- Pe tine ce te-a făcut s-alegi haina militară? / – Pierdui hainele civile, la un pocher, într-o seară!”).

„Postfaţa” scriitorului  Dumitru Hurubă, cândva titularul unei rubrici în „România literară”, face o corectă apreciere sumativă: „Volumul <<Versificări cu diversificări>> este unitar tocmai prin această diversitate epico-lirică, această trecere de la o metrică la alta, de la o încărcătură metaforică la o expresivitate frustă…” Prof. Aristotel PILIPĂUŢEANU (1947 – 2024)

 

 

 

Distribuie articolul!