Un  articol  de  ALINA    MUNTEANU

Raze de soare tomnatec peste chipuri senine, pline de harul literei. Zile de vis, scăldate în Lumina Cuvântului, prin Care toate viază. Ce bucurie să te afli în mijlocul atâtor oameni minunați, să asculți susurul apei și să te lași învăluit de îmbrățișarea vântului cald în timp ce vorbe de duh, atât de frumoase și de ziditoare, se ridică spre Cer! Facem cunoștință cu scriitorul, traducătorul și chirurgul Christian W. Schenk, despre care ne povestește lucruri absolut senzaționale criticul literar Petre Isachi. Cine ar fi crezut că într-un suflet de om se află o întreagă enciclopedie, patru sute de autori români traduși, de la Ienăchiță Văcărescu la Victor Munteanu? Câtă muncă, ce jertfă extraordinară adusă pe altarul literaturii române! Cu siguranță domnul Schenk este un mucenic al cuvântului în efortul său unic de a salva literatura română de uitare. Se vorbește despre rolul criticilor de literatură și de artă în general. Iau cuvântul oameni frumoși, oameni integri, ca Balázs F. Attila, pentru care nu există compromis. Valoarea nu poate fi decât valoare, iar nonvaloarea nu poate fi adusă la rang de virtute pentru treizeci de arginți. Poziția scriitorului venit de la 1000 km distanță este fermă, chiar sfântă prin integritatea ei. Asemenea și preoteasa cuvântului, Grădinariu Mihaela, pune degetul pe rană, fară să o cauterizeze, pentru că non- valoarea este o rană în trupul literaturii ce nu trebuie cauterizată și în niciun caz trecută cu vederea. Mai vorbesc Nichita Danilov, Lucian Strochi, Christian W. Schenk, Simona-Grazia Dima și alții, și parcă se simt adevăratele valori cum iau din nou contur nepieritor. Ele sunt oricum veșnice, pentru că vin de dincolo de nori, din Cer. Se acordă premii pentru slove ce au schimbat și vor schimba destine și cursul literaturii române, se premiază valorile autentice care încă mai țin stindardul culturii române ferm înfipt în conștiința națiunii. Se citesc poeme, perle așternute pe bucăți de suflet, ce vin ca un balsam peste răni neștiute, nestemate ce rămân veșnic acolo, în cămara tainică a fiecăruia dintre noi, să ne hrănească și să ne țină de cald când frigul ne amorțește simțirea. Ne bucură mult prezența celor doi ,,crai” ai graiului voievodin din Serbia, Uzdin, Vasile Barbu și Florin Lin- cu, veniți la Bacău împreună cu Nicolae Toma, impresionând întreaga adunare prin farmecul lor aparte. Minunatul Florin Tuțuianu ne face o surpriză cu totul specială interpretând în primă audiție piesa ,,Frig”, pe versurile lui Victor Munteanu. Ne mărturi – sește că a compus piesa ca într-o străfulgerare de lumină. Fiecare notă e sigur venită de pe un portativ celest, căci lacrimile pe care le ascundem în colțul inimii nu încetează să izvorască pe tot parcursul cântecului. Asemenea și fenomenala Claudia Vasilache, această zână sublimă a muzicii clasice, ne plimbă printre nori și, de fiecare dată când o ascultăm, se deschid porțile  Cerului și vedem aievea Raiul. Amândoi primesc premii întru recunoașterea talentului imens, de netăgăduit. Pășim, încărcați de lumina cuvintelor, pe pontonul ,,Bălții Albastre”, unde, cu fiecare pas, ne legănăm ca într-o barcă a visurilor de mult pierdute și proaspăt regăsite printre raze de soare.

Schimb de gânduri, zâmbete împărtășite, revederea oamenilor dragi, bucuria cunoașterii altora noi. Interacțiuni folositoare, dătătoare de mult bine. Pornim spre Hotelul Decebal, unde continuăm să ne îmbrățișăm în idei și cuvinte și să ne împăr tășim cu generozitate unii altora sufletele și inimile. Parcă nu ne-am mai dezlipi niciodată unii de alții, odată regăsiți.

A doua zi a Festivalului începe cu micul dejun la Hotelul Decebal, unde ne bucurăm să fim ancorați în prezentul absolut, alături de oameni deosebiți, de la care ai ce învăța. Ne îndreptăm veseli, cu autocarul Festivalului, spre Biserica ,,Precista” din Bacău, ctitorie a lui Alexandru, fiul voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt, monument istoric, unde se va desfășura colocviul cu tema ,,Creștinism și protestantism – convergență sau divergență”.

Începem printr-o binecuvântare dăruită de preoții Stelian Grădina – riu, de pe meleaguri bucovinene, și Alexandru Nistor, preot paroh la Botești, Bacău. Rostim cu toții ,,Tatăl nostru”, întipărindu-ne în suflet și-n cuget Numele Domnului nostru Iisus Hristos, fară de Care nimic nu se poate și nimic nu viază. Părintele Alexandru Nistor ne vorbește despre faptul că niciun ortodox nu poate nega sinceritatea și buna intenție a inimilor celor ce formează acum protestantismul și că ceea ce contestăm e doar rezultatul. Încheie într-o notă caldă, afirmînd că soluția regăsirii drumului spre Hristos este întoarcerea de la ,,eu” la ,,noi”. Scriitorul Valentin Tal palaru ne face o interesantă incursiune prin istoria creștinismului, în speță a catolicismului și protestantismului din țara noastră, povestindu- ne despre Despot Vodă, care, în scurta sa domnie în Moldova (1561- 1563), a încercat să impună protestantismul în spațiul moldav folosindu-se de mijloace dure, ceea ce i-a adus reprobarea. Discursul se încheie cu concluzia că Despot Vodă a fost, de fapt, mereu un ortodox în fond. Teologul și poetul Mihai Vladu din București tranșează subiectul cu precizia unui chirurg al cărui singur scop este extirparea tumorii ce stinge viața din trupul Bisericii. Poziția sa este una fermă, dogmatică, bazată pe predaniile de acum 2000 de ani ale Sfinților Apostoli și ale Sfinților Părinți. În discursul său nu există echivoc, nici cale de mijloc: Adevărul este ceea ce este și nu poate fi împărțit în mii de denominațiuni omenești. Martin Luther a avut o atitudine firească, a omului cu inima curată care se revoltă împotriva aberațiilor din catolicism. Din păcate, ce a urmat după a fost o denaturare și mai mare a Adevărului. Părintele Stelian Grădinariu ne vorbește despre iubire, că ar trebui să ne axăm pe ceea ce ne unește și nu pe ceea ce ne dezbină. Simona-Grazia Dima spune că relația dintre om și Dumnezeu este o taină absolută, un tărâm sfânt pe care nu se poate păși și despre care nu se poate vorbi. Balász F. Attila își deapănă sufletul, povestind în cuvinte omenești taine cerești, intime. O atitudine minunat de sinceră, care ne face să-i deschidem brațele pentru a-i cuprinde întreaga ființă. Soprana Avangardei, superba Claudia Vasilache, ne alină iar durerile, părerile și stările prin cânt divin. Întreg spațiul terestru dispare și parcă ne simțim ridicați într-un car de foc spre Cer. La final, poeții se transformă în arhangheli, recitând poezii ce ajung la suflet și-l spală și-l sfințesc. Ieșim din sfânta biserică metamorfozați într-o versiune mai bună, pregătiți de tradițională fotografie de grup și poate mai dornici de frumos, de iubire. Ne încălzim sufletele la un fursec și o cafea îndulcită cu multă dragoste de către părintele paroh Mihail Tomozei, un preot vrednic, care este de mulți ani alături de noi, de Avangarda XXII. După masa de prânz de la Hotelul Decebal, grăbiți de teama pierde rii secundei ce ni s-a dat, alergăm pe aripi de vis spre Centrul de Cultură ,,George Apostu”, unde admirăm mirobolanta expoziție de portrete a pictorului băcăuan Ioan Burlacu, despre care aflăm, de la scriitorul și criticul de artă Lucian Strochi, lucruri extrem de interesante, ca, de pildă, faptul că este o grafică ce folosește doar linii curbe – divine -, și nu drepte,  omenești.

Admirăm un portret unic al lui Bacovia, care, uimitor, ne zâmbește șugubăț dincolo de timp și spațiu. Se acordă noi premii pentru acești oameni minunați ai literelor, magistrali preoți ai cuvintelor care luptă pentru păstrarea autenticității și valorii în literatura română și în cultura ei, în general. Traducătorul Gheorghe Iorga dă tonul recitalului de poezie în limbi străine, încântându-ne cu versuri în limba persană. U r m e a z ă Christian W. Schenk, cu o incredibil de m e l o d i o a s ă variantă (tradusă de domnia sa) în limba germană a poeziei lui  Mihai Eminescu, ,,Lacul”. Balazs F. Attila recită un poem în limba maghiară, urmat de Valentin Talpalaru, care dă glas poeziei în limba italiană, spaniolă și rusă. Încheie apoteotic Vasile George Puiu, în limba franceză. Acest moment poliglot declanșează  ropote de aplauze din partea publicului. Ce deliciu! Ce minunăție! Turnul Babel toc mai s-a prăbușit într-o singură limbă universală – cea a bătăii de inimă, a iubirii! Evenimentul se încheie dulce, cu prăjituri și vin delicios de rece servit pe terasă, de unde ne privesc, sfioase, statuile și sculpturile lui George Apostu, care par niste străjeri ai culturii aflați ,,de gardă la Avangardă”’, cum ar spune scriitorul Daniel Nicolescu. Festivalul își închide porțile  voios, la restaurantul Hotelului Decebal, unde ne hrănim trupurile și sufletele cu autografe așternute pe cărți împărțite generos. Se fac schimburi de adrese, de numere de telefoane, promisiuni de revedere și păstrare a legăturii, se împart din abundența inimii îm brățișări și sărutări, dorințe de bine, binecuvântări. Oare mai putem îndrăzni să rămânem aceiași? După ce ne -am hrănit plenar din preaplinul divin, după ce am fost purtați pe alte planuri atât de frumoase și luminoase, mai putem oare să continuăm a fi tereștri, ancorați în lumesc, înlănțuiți în mojicia orgoliilor acestei lumi?? Înghit în sec. Mi-e teamă. Mi-e teamă de mine și de micimea firii pamântești din mine, dar întind inima către Cer, de unde vine tot ajutorul, și-L rog pe Bunul Dumnezeu să ne păstreze pe toți curați la suflet și la vorbă, nepătați și neîntinați de  nimicnicia  duhurilor lumii. Să rămânem frumoși, așa cum ne-a sfințit harul literaturii în aceste trei zile dumnezeiești. Până la următoarea revedere, până la următoarea ediție! ,,Vîntul pune virgulă străzii și toamna continuă” (…) ,,E timpul să facem radiografia adevărului – spun gramofoanele – E timpul să retușăm fotografia sinelui!” (V. Munteanu)

Articol apărut  în revista  ”Viața  băcăuană”, nr. 504