Un rebel senzitiv

Un  rebel  senzitiv

Dacă îmi va recomanda cineva o poezie atașându-i atributul „delicată”, cu siguranță asta ar fi, mai degrabă, o anti-reclamă făcută autorului ei. De aceea, în prezentarea cărții Mai mult decât atât (Florești, Cluj, Ed. Limes, 2024), țin să vă spun de la bun început că nu veți găsi în ea poezii delicate, ci unele fruste, persiflante și autopersiflante, parodice, satirice, autorul ei manifestând o luciditate tăioasă. De altfel, Val Mănescu este un poet aparte, cu un stil inconfundabil, ceea ce remarcă și eseistul Gheorghe Iorga pe coperta a patra: „Val Mănescu resetează manierele poetice de azi, cele convenabile particularităților sale artistice, și convertește lirismul personalizat într-un lirism tranzitiv, păstrând, uneori, avatarurile eului biografic… de la o carte la alta, poetul e mai mereu surprinzător, inventând teme și motive neașteptate și susținându-și imaginarul liric și convențiile estetice prin exprimări lingvistice purtând matca și marca «Val Mănescu»”.

Dincolo de sarcasmul adesea afișat, poezia lui Val Mănescu ascunde multă trăire, revoltă împotriva nedreptății și chiar compasiune pentru suferința observată în jur. O altă caracteristică emblematică a acestui poet este disimularea; în consecință, trauma o camuflează în ironie și autoironie: „val ce nume închipuit mai e și ăsta / cum să scrii doar trei litere Amărâte / în catalogul celor neVii cum să nu hohotească clasa / când te cheamă Învățătorul suprem la tablă / dacă încă respiri teatral într-un mediu optim / pentru atingerea Obiectivelor prestabilite / și a parametrilor de performanță // acum e atât de târziu încât / începe / să fie prea Devreme”. Din loc în loc, izbucnesc mărturisiri despre sentimente copleșitoare de teamă, disperare, angoasă („mâinele ăla de care vorbeam altă dată/ […] cine știe dacă mai vine”; „moare de tristețe o pasăre care uită să cânte”; „sunt doar o pată inutilă de sânge”), transmise într-un așa crescendo încât efectul nu este monotonia tipic bacoviană, ci empatia efervescentă. Cum nu vrea să renunțe la convențiile jocului, poetul a optat pe parcursul întregii cărți la un sincretism între mesajul liric și forma grafică a textelor, poeziile fiind tehnoredactate cu fonturi și caractere diferite. Nu se obțin însă caligrame à la Apollinaire; ceea ce creează Val Mănescu este un desen al propriului interior, cu stări ce alternează, de la unele foarte agitate, până la liniștire, care e de fiecare dată doar aparentă.

Poezia lui Val Mănescu, chiar și atunci când are iz romantic, întrupează dualități cum ar fi: satiric / boem, efemer / statornic, memorie / uitare, intransigență / tandrețe, apropiere / îndepărtare, viață / moarte etc. Val Mănescu este un introvertit insolent, un rebel senzitiv, un sceptic idealist, un emfatic nonșalant. Nu cred că l-ar deranja aceste simetrii oximoronice pe cel care într-unul dintre numeroasele texte-autoportrete spune: „bine ca să fiu mai puțin emfatic înainte de urcarea la cer / șterg amprentele de pe rezerva ta de oxigen / la replica moartea vine oricum în extaz / din ultimul act al viitorului tău / iubirea funcționează într-o Epocă / în care regula E să nu-ți fie bine”. Cum nu cred că a fost doar autoironic atunci când la Mai mult decât atât a pus subtitlul „Volum cu poeme uneori bizare”, căci asociațiile abundente antinomice ar putea părea unui cititor comod… bizare.

Sunt în această carte și grațioase evocări ale iubirilor din trecut, amintirile fiind generate de imagini sau de paradoxul unei trăiri ciclice. Confruntările dintre întâmplare și predestinare, dintre eros și thanatos, conștientizarea ireversibilității construiesc impresii de nostalgie (însă nimic edulcorat; chiar atunci când se alunecă în oniric, survine rapid, ca un duș rece, trezirea la realitatea crudă). Exemplific prin câteva fragmente din poemul Idilă juvenilă: „Te-am invitat să ne plimbăm în parc / Ca pe vremuri / Când erai invadatoarea nervului meu viu / zâmbeai fără milă uneltelor mele vechi iar eu / mă simțeam poet bolborosind / rugăciuni desenate pe scoarța copacilor / cu mâna stângă / momentul să ies din cartea pe care-o scriam / dacă din iubirea aceea nebună / se alegea praful și pulberea // […] Îți țineam călcâiele în pumni / Pielea ta umpluse parcul de iasomie / semn că e o măsură în toate / Și-atunci ai spus / unu / pulsul circula prin arterele mele / peste viteza legală / inventând giumbușlucuri / dar / ce frig s-a făcut”.

Cu fiecare carte Val Mănescu se reinventează, aduce ceva nou din încercările vieții, această carte făcând pereche cu cea anterioară – Totul e bine și nimic nu m-a durut (Bacău, Ed. Babel, 2023) –, ambele scrise în urma unor propriii experiențe-limită, transformate cathartic în poezie profundă. Poetul Robert Șerban punctează cu finețe că Val Mănescu reușește „o concentrare asupra dezastrului”. În fapt, Val Mănescu este și nu este același din volumele sale anterioare. Faptul că este recognoscibil este confirmat (și) de următoarele observații ale criticului Adrian Jicu, făcute într-o cronică la cartea Efectul Placebo (Babel, 2013), ce caracterizează și prezentul volum: – „Dincolo de bravadă (apanaj al inteligenței poetice), stau neliniștile unui suflet care trăiește spaima neantului. Două sunt sursele acestei neliniști: spectrul morții și imposibilitatea de a mai iubi. Conjugarea lor e letală și generatoare de poezie adevărată.”

În Mai mult decât atât, una dintre angoasele principale este boala incurabilă, implicit, teama de moarte, dar poetul anihilează maladivul, opunându-i strategic truculența. Astfel, poezia lui Val Mănescu nu are nimic afectat, nimic superficial; este tăioasă, inteligentă, în același timp, pe dedesubtul ei însumează destule tăceri, melancolii și efuziuni lirice.     Violeta  Savu, Articol apărut  în numărul  pe octombrie  al  Revistei  ”Ateneu” (Bacău)

 

 

 

Distribuie articolul!