S-au  împlinit 102 ani de la nașterea  ultimului scriitor  îndrăgostit de viața  țăranului romăn, Marin Preda. Iar în această toamnă sunt 60 de ani de la apariția romanului ”Moromeții”, care ”cuprinde  un întreg univers, în care se mișcă bătrăni și copii, tineret și oameni maturi, cu grijile lor zilnice” (după cum a notat  scriitorul Ion Ionescu Bucovu)

 

La 5 august 1922, în Siliștea Gumești, Teleorman, România, în familia lui Tudor Călărașu și Joiței Preda se năștea Marin Preda, scriitorul de mai târziu, căruia îi era hărăzită misiunea de a descrie viața satului românesc, pornind de acolo de unde s-au oprit Mihail Sadoveanu și Liviu Rebreanu. Marin Preda nu a putut purta numele tatălui, deoarece părinții nu au încheiat o căsătorie legală, pentru ca Joița Preda să poată primi pe mai departe pensie ca văduvă de război. Copilăria și-a petrecut-o în satul natal alături de cei cinci frați vitregi, (Ilie, Gheorghe și Ion din partea tatălui, Maria și Mița din partea mamei), proveniți din casătoriile anterioare ale părinților și doi frați buni, Ilinca și Alexandru. În final, familia lui Tudor Călărașu avea să numere zece suflete: tatăl, mama și opt copii.

Marin Preda nu este mezinul familiei așa cum se înțelege din romanul ”Moromeții”. Ultimul copil al soților Tudor Călărașu și Joița Preda este Alexandru, singurul frate autentic al scriitorului. Paradoxal, ,,Sae” cum i se mai spunea lui Alexandru, nu apare ca personaj în  ”Moromeții”, deoarece spunea el, într-un interviu acordat în exclusivitate Jurnalului Național, ,,Marin Preda își asumase poziția de mezin al familiei, deși nu era. Așa că e de înțeles de ce nu am loc în carte. Pot zice, însă, că Niculae mă reprezintă puțin și pe mine.”

Marin Preda avea 8 ani când a început școala primară din satul natal, după o încercare nereușită a învățătorului Ionel Teodorescu de a-l înscrie cu un an înainte în clasa I. Aceasta, fiind sortită eșecului din cauza refuzulul categoric din partea tatălui. În timpul școlii a fost obligat să  absenteze adesea din cauza treburilor gospodărești pe care trebuia să le presteze. Cu toate acestea, beneficiind de inteligență și ajutat de dragostea pentru învățătură, reușește să fie printre cei mai buni elevi din  promoția sa, obținând premiul I cu coroniță. În clasa a IV-a se îmbolnăvește de malarie iar tatăl nu-i mai poate cumpăra cărți. Învățătorul îi arată multă bunăvoință, îi împrumută cărți și îl ajută să termine anul școlar. Urmează clasele V – VII, susținând examenul de absolvire a șapte clase primare la școala de centru din Ciolănești. La 18 iunie 1937 i se eliberează Certificatul de absolvire,  obținând media 9,15. În 1937 se înscrie la Școala Normală din Abrud, unde reușește la examenul de bursă cu nota 10. În 1939 este transferat la Școala Normală din Cristur-Odorhei unde continuă studiile încă un an. Pe tot parcursul școlii a manifestat interes deosebit pentru Istorie, Limba română și chiar Matematică. În cadrul Societății literare din școală este remarcat de profesorul Justin Salanșiu, care îi prezice că ,,va ajunge un mare scriitor.” Aici  scrie și citește câteva schițe. În anul 1940 în urma  Dictatului de la Viena, este repartizat la o școală  din București.

Un lucru mai puțin știut este că, elev fiind, Marin Preda a scris un roman intitulat ,,Fereastra”, pe care Alexandru Preda, ,,Sae”, fratele său mai mic, l-a citit în manuscris, dar care s-a pierdut. (Interviu cu Alexandru Preda, acordat lui Ștefan Mitroi, ziarist la  Jurnalul Național)

La sfârșitul anului școlar 1940-1941 susține examenul de capacitate, apoi, toamna, din cauza greutăților materiale renunță la școală. ,,Mi-e imposibil să-mi amintesc și să înțeleg cum am putut trăi toată toamna și toată iarna lui 1941 și 1942. Doar lucruri fără legătură, nefirești… N-aveam unde dormi, era lapoviță prin tot Bucureștiul, și umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua și toată noaptea”, avea să noteze Marin Preda. În 1941, cu ajutorul lui Geo Dumitrescu, el este angajat corector la ziarul ”Timpul”. Avea 20 de ani când a debutat în  acest ziar  cu schița ”Pârlitu”`. A publicat apoi în același ziar schițele și povestirile: ”Strigoaica”, ”Salcâmul”, ”Calul”, ”Noaptea”, ”La câmp”.

În 1942, luna septembrie, pleacă de la ziarul  ”Timpul”, angajându-se pentru scurt timp la Institutul de Statistică, apoi ca secretar de redacție la  ziarul ,,Evenimentul zilei”.  De acum începe ascensiunea  sa literară. Publică în ziarele vremii schițe și nuvele, participă la cenaclul ”Sburătorul”, condus de criticul literar Eugen Lovinescu, citește marii romancieri ai lumii, cunoaște oameni cu influență în viața literară românească și lucrează la romanul ”Moromeții”,  ce a devenit  emblematic,  lucrare care  avea să-l consacre ca scriitor autentic. În 1952 devine redactor la revista ,,Viața Românescă”. În 1968 este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România, iar în 1970 devine director al Editurii ”Cartea Românescă”,  pe care o conduce până la trecerea sa în neființă.

În perioada maturității este descris de Florin Mugur în volumul  ”Convorbiri cu Marin Preda” ( lucrare apărută la Editura ”Albatros”), ca ,,mic de statură, nu avea după 50 de ani nici păr bogat și pe obrajii lui apăruse câțiva negi inestetici.”  Însă, după cum a scris  criticul literar Eugen Simion în Prefața romanului ”Moromeții”, ,,nu avea titluri academice, dar avea lecturi bogate, uneori surprinzătoare, din sfera literaturii și filozofiei”.

La început, critica literară a asociat numele lui Marin Preda cu cel a lui Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu, dar această remarcă s-a constatat a fi făcută în grabă. Este adevărat că toți trei au pășit în sfera narațiunii de anvergură, după ce au publicat, timid cum e și firesc, schițe și nuvele. Mihail Sadoveanu este considerat un scriitor de anvergură după publicarea romanului ”Neamul Șoimăreștilor” iar  până la apariția romanului ”Ion” Liviu Rebreanu ,,era o reală dar neconcludentă promisiune nuvelistică”. Marin Preda capătă recunoașterea binemeritată de romancier autentic odată cu publicarea romanului ”Moromeții”.

Deosebiri însă, se constată în modul cum țăranul român este tratat ca personaj în diverse ipostaze, mai întâi în nuvele și schițe, apoi ca simbol. Sadoveanu prezintă țăranul ca un tip superior, un erou, un misterios, un înțelept popular, cu opinii umaniste;  Liviu Rebreanu în romanul ”Ion” îl prezintă ca fiind pătimaș, cu instinctul de posesiune a pământului foarte dezvoltat. Simțea o plăcere atât de mare, văzându-și pământul, încât îi venea să cadă în genunchi și să-l îmbrățișeze. În romanul ”Moromeții”, Marin Preda, prezintă țăranul cu spirit gânditor, visător, inteligent, ironic, privește pământul prin prisma economicului, fiind preocupat să descopere modalitățile prin care poate transforma în bani, produsele economiei rurale. Se diminuează rolul preotului și al bisericii in viața satului prezentată de Marin Preda. Duminica, țăranii, nu  mai merg la biserică, în special bărbații, ca în scrierile lui Sadoveanu și Liviu Rebreanu, se strâng în grupuri și discută politică. Țăranul este emancipat și are un mod propriu de a vedea lumea. Tinerii nu se mai întâlnesc la horă, refuză să mai urmeze destinul și tradiția părinților, adoptă o atitudine nepăsătoare față de tot ce consideră învechit și nefolositor.

Nu se poate spune că Marin Preda a fost ultimul țăran, cum susțin unii critici, pentru că țărănimea nu a dispărut, doar s-a modernizat, din localitățile rurale s-au ridicat și încă se mai ridică oameni excepționali care realizează lucruri deosebite în domeniile în care lucrează. Nu putem afirma nici că este ultimul prozator care a tratat problema țărănească, deoarece aceasta este încă actuală, se vorbește și se scrie permanent despre viața lucrătorului din agricultură, chiar dacă nu se face atât de plastic și amplu ca altădată. Mijloacele prin care se trata problema țărănimii erau reduse doar la discuții între grupuri de oameni, scrieri literare sau radio, de aceea imaginea era mai pregnantă în mintea publicului. Acum multitudinea metodelor prin care se transmite informația este amplă și diversitatea este alta, încât percepția imaginii țăranului român se estompează.

Comun tuturor scriitorilor care au tratat viața țăranului român este că prezintă femeia ca reprezentând două brațe de lucru, zestre și zămislire de copii. În aceeași ordine de idei se poate observa că în spatele personajelor principale stau grupuri de interese. În romanul ”Ion”, de exemplu, familia lui Glanetașu, reprezentată de Ion, o brută căreia șiretenia îi ține loc de deșteptăciune, vrea să dobândească averea lui Vasile Baciu, folosind drept mijloc urât de șantaj seducția Anei, fiica familiei Baciu. În operele lui Sadoveanu întâlnim grupurile de boieri cu tendința de a numi sau ”mazili” domnitorii după interesele lor. La Marin Preda țăranii sunt grupați în partide politice, care reprezintă interesele  grupurilor angajate în lupta pentru obținerea conducerii destinelor țării.

În toate romanele care tratează acest gen de literatură întâlnim aceeași sfidare pe care cei puternici o manifestă față de cei umili. Distingem două puteri antagonice: timpul care macină și natura – în speță natura umană, care se împotrivește acestei măcinări. Puterea  învingătoare este timpul, el dispunând în chip absolut de condiția biologică a ființelor, modelându-le decisiv, lăsând omul să folosească înțelegerea, ca singura armă de apărare.

Prin tema timpului Marin Preda imprimă creației sale o compoziție specială, curgerea și desele întoarceri ale acestuia creează de fiecare dată noi unghiuri de introspecție. El a prezentat realitatea fără înfrumusețări sau desfigurări, încorporând binele și răul în viziuni dinamice sporind dimensiunile și valoarea umanismului. Universul său epic este meticulos zugrăvit, astfel că, chiar și misterul este așezat în tiparele firescului fără a-i diminua farmecul.

Meșteșugul lui Marin Preda este cuvântul, căruia îi dă formă, strălucire și putere ciudată. Realitatea capătă substanță pentru personaje numai dacă a fost exprimată prin cuvinte, reușind prin aceasta să evite iluziile. Despre rolul cuvântului în creația literară, Marin Preda nu este de acord cu cei care neagă înțelesul consacrat al cuvântului, pentru că așa, acesta nu mai este instrumentul construcției epice, în care eroul ar dispărea în ”incendiul” evenimentului. Eroul devine antierou, iar opera s-ar transforma într-un joc de cuvinte fără relație solidă cu viața omului. Nu este de acord nici cu cei care păstrează o naivă încredere în cuvânt, construind liniștiți povestiri și romane moraliste, lacrimogene, care emoționează cititorul, dar fără ca cel ce scrie să ridice privirea asupra timpului său. Oricare ar fi situația cuvântului,  scriitorul nu trebuie să părăsească omul, chiar dacă omul e sătul de propriile fapte și nu dorește să i se pună în față o oglindă să i se vadă chipul. Nu totdeauna este plăcut să te vezi așa cum ești!

Întărirea prestigiului creației literare este posibil doar prin crearea de opere durabile, în care cuvintele să se așeze unele lângă altele până ce edificiul se ridică trainic și impunător. Nu există altă cale pentru destinul creator al cuvântului. Nu are cuvinte de laudă pentru cei care ”inundă hârtia” cu torente de imagini și cuvinte care nu spun nimic. Îi numește ”scriitori evazioniști, care scriu cărți evazioniste”(în ”Imposibila întoarcere”).

Prin creația sa a pus întrebări, a căutat răspunsuri și soluții, a stimulat cugetul iar problemele personajelor lui Marin Preda sunt problemele oamenilor din timpul istoric pe care l-a descris. Dacă privim în ansamblu opera  sa observăm că scriitorul folosește două tipuri strategice de răspuns. O strategie a ,,opoziției” când Marin Preda nu scrie decât ceea ce vrea, cum cum sunt nuvelele ”Pe câmp”, ”Calul”, ”Iubire” (devenită mai târziu ”Întâlnirea din pământuri”) și o a doua strategie numită ,,a identității”, folosită atunci când scrie tot ce i s-a  cerut să scrie, aici putându-se afla nuvelele ”Desfășurarea” sau ”Ana Roșculeț”. Strategia identității nu a corespuns niciodată naturii intime a scriitorului, drept dovadă că treptat s-a deplasat spre strategia opoziției folosită tranșant în marile creații literare începând cu ”Moromeții”.

În cazul multor scriitori care, având o perioadă de început mai puțin fastă, criticii se grăbesc să le considere cariera încheiată.  Așa s-a întâmplat cu J.P. Sartre, care timp de douăzeci de ani  scrierile sale  dădeau dreptul oricui să-i considere opera încheiată, însă la șaizeci de ani a scris volumul ”Cuvintele”, ce cuprinde idei filozofice pentru care ,,unii se băteau chiar în duel”, așa cum susține Marin Preda în ”Imposibila întoarcere”. Sartre a ajuns la nivelul de apreciere care îl îndreptățea să i se acorde Premiul Nobel, pe care l-a refuzat, pe motiv că înaintea lui acest premiu trebuia să i se acorde scriitorului rus Mihail Solohov. Bineînțeles că motivația nu prea a fost credibilă și se știa că motivul adevărat al acestui fapt e dat că nu a fost apreciat la timp.

Nu este cazul lui Marin Preda deoarece operele lui au avut o tendință crescătoare culminând cu romanul ”Moromeții”, păstrând același nivel cu romanul ”Cel mai iubit dintre pîmânteni”. Dacă nu ar fi trecut în alte sfere, sigur, creațiile lui ar fi atins alte cote calitative din ce în ce mai înalte.

La prima vedere opera lui Marin Preda ni se pare o mărturisire, dar nu este de loc așa, pentru el copilăria, adolescența și timpul trăit ulterior nu sunt decât amintiri dureroase, puțin nostalgice, pe baza cărora a creat o operă nemuritoare, așa cum pentru scriitorul american Faulkner perioada cât a funcționat ca angajat la o casă de toleranță, a fost un bun prilej de a se documenta. Acolo a cunoscut viciile societății, locul unde virtuțiile ascunse erau etalate în văzul lumii, iar el nu a trebuit să facă eforturi deosebite pentru a le cunoaște.

În perioada in care a trăit scriitorul Marin Preda  prezentarea faptelor ca mărturisiri nu mai era de ajuns, scriitorul trebuia să facă altceva, să creeze pe baza mărturisirilor ceva care să fascineze și să reziste timpului. ,,Am uitat să mai povestesc”, se destăinuie în ”Imposibila întoarcere”:,,Odinioară, în ziua în care am scris  <<O adunare liniștită>>, credeam că voi ajunge povestitor. E o însușire pe care am pierdut-o și mă întreb dacă nu simt în mine niște regrete amare la această amintire. Ia să vedem! Să mă gândesc… Nu mai simt niciun fel de regrete.”

Marin Preda și-a petrecut ultima zi din viață, 15 mai 1980, la Editura ,,Cartea Românească„ în biroul său de director. A primit vizite, a scris și spre seară, coana Vetuța, femeia de serviciu, i-ar fi dus o sticlă de rom cubanez. A băut singur închis în birou până târziu în noapte. Cu un taxi a mers la vila de creație de la Mogoșoaia. Băuse, de aceea a urcat în cameră ajutat de șofer. A mâncat ceva, apoi în jurul orei 1,30 a coborât în sala de mese unde petreceau mai mulți scriitori. Aici i s-a adus votcă și apă. În jurul orei 2.00 este urcat în cameră pe brațe, unde a fost lăsat pe pat, îmbrăcat. A doua zi urma să plece la Focșani, unde se organiza o sărbătoare în cinstea lui. Deoarece nu s-a prezentat la locul unde trebuia să se întâlnească cu scriitorul Dan Claudiu Tănăsescu și Cornel Popescu, aceștia au mers să-l caute în camera  vilei de creație Mogoșoaia. L-au găsit fără suflare. Scriitorul murise, așa cum au stabilit medicii legiști, înecat cu propria vomă. În urma analizelor s-a stabilit că avea în sânge o alcoolemie de 3 la mie. Voma asociată cu alcoolemia existentă este un semn și un simptom al otrăvirii cu alcool, care au contribuit la deces..

În jurul morții lui Marin Preda s-au făcut tot felul de scenarii, care mai de care mai ,,interesante”, fără a ține cont de concluziile specialiștilor bazate pe probe științifice. Făcând abstracție de acestea, constatăm că în fața morții oricât de interesant a-i fi nu ești decât simplu om care trebuie să-și urmeze destinul.

,,Împreună cu Valeriu Cristea și Gabriel Dimisianu m-am dus să văd trupul neînsuflețit al marelui scriitor, la morgă”, se destăinuie Alex Ștefănescu în Invitații Evenimentului  Zilei din 14 octombrie 2016. ”În încăperea prozaic lugumbră (cu lopeți, găleți cu ciment și roabe împrăștiate peste tot, probabil pentru renovare), sicriul cu cadavrul lui Marin Preda, stătea nu pe un catafalc, ci jos, lângă un perete. Mi s-a părut zguduitoare această scenă. Cel care mă încântase decenii la rând cu cărțile lui nu mai reprezenta, ca om, nimic.”, a mai menționat  marele critic Alex. Ștefănescu despre Marin Preda,  scriitorul emblematic al literaturii   române.

Articol realizat  de  scriitorul  Ioan  Bărbunțoiu (Onești). Autorul  ”dezvoltă un fir epic liniar, coerent și foarte eficient” (după cum a observat  criticul literar Tudorel Urian). Ioan Bărbunțoiu este autor  al volumelor ”Fata cu eșarfă verde” (cu care a debutat în literatură), ”Meandrele destinului”, ”Povestiri din vremea petlițelor roșii”, ”Iubirea, flacără celestă” și a cărții ”Epigrame pentru unii, unele.. și altele”.