În imagine, reproducere după tabloul ”Judecata lui Paris” de Rafael, care ilustrează numărul 213 al revistei 13 Plus (director Petre Isachi)
În articolul ”Memoria justiției sau justiția memoriei” eseistul buhușean Ion Dinvale notează:
Cel mai ticălos se dovedește a fi relativismul în forma lui schizoidă: au fost mari tirani, mari criminali, dar nu li se pot contesta anumite virtuți. De pildă, Stalin citea cu atenție cărțile propuse pentru premiile ce-i purtau numele (recunoscută era slăbiciunea sa pentru lirica eseniană); Hitler era mare meloman (și vegetarian, pe deasupra, neputând suporta gândul că o ființă, oricât de neînsemnată, ar fi putut fi sacrificată pentru propriul festin); Goering era mare iubitor (și mare ,,colecționer”) de opere de artă; Constantin, ucigaș notoriu (soție, fiu, nepot), dar mare sfânt pentru că a oficializat creștinismul. În ceea ce privește ,,marii” noștri contemporani, toate ale praznicului, cum se spune: ,,A furat, dar a făcut ceva și pentru comunitate“, sau ,,A furat, dar n-a dat în cap nimănui“… Aiuritoare tranziții, ilicite transferuri, amăgitoare înrudiri, concilieri al celor ireconciliabile.
Articolul este unul amplu (felicitări autorului!), astfel că mai citim:
De vreme ce se dovedește eminamente morală, simbolică, dacă nu chiar poetic-sentimentală, memoria oferă nu atât dreptate victimelor trecutului, cât satisfacție așteptărilor publice precum finalul fericit al basmelor populare sau al filmelor evazioniste de sâmbătă seara. Câți oare se vor sinchisi de tribunalul istoriei, al memoriei, când nu se tem nici de Ziua Înspăimântătoarei Judecăți. De tribunalul istoriei se temea Himmler când s-a ascuns într-un convoi al nefericiților eliberați dint-un lagăr de exterminare, sau de cel al aliaților constituit după război?!… Cât de naivă, cât de hilară ne apare, din această perspectivă, opinia hegeliană conform căreia pedeapsa e un drept pe care criminalul ar trebui să-l revendice (pentru a i se recunoaște calitatea de ființă rațională)!… Cei proști și ticăloși nu cunosc apăsarea păcatului, și în van nădăjduiești de la ei vreo firavă urmă de căință, de autoculpabilizare.
Nicolae Silade, ”bănățeanul îndrăgostit” de Moldova publică un grupaj de poezii din care reținem un poem
III. vindecarea orbului
şi iarăși vă zic
mai multă lumină este în voi
decât în afară
şi iarăşi
mai mulţi ochi nu reuşesc
ceea ce gândul el singur
reuşeşte să vadă. – Nicolae Silade
În memoria lui Ion Rotaru, la centenarul nașterii sale, întâlnim în paginile revistei intervenția criticului literar Petre Isachi la simpozionul care a avut loc în luna noiembrie 2024, din care redăm:
Borgesian vorbind, Romanul literaturii din <<O istorie a literaturii române>> de Ion Rotaru… sugerează o scriitură ridicată la pătrat sau la cub de autor. Textul critic despre scriitorii interpretați comunică polifonic, dublează, mai curând multiplică, spațiul prin intermediul altor cărți dintr-o bibliotecă reală sau imaginară, ce pune în discuție exactitatea/ precizia, particularitate extrem de importantă pentru un critic care judecă, evaluează, anticipează, conectează în timp și spațiu, valoarea estetică a textelor poeților, prozatorilor, dramaturgilor, eseiștilor, criticilor selectați. Reamintesc, la vechii egipteni, precizia era simbolizată printr-un fulg ce folosea sufletele drept greutate pe talerul balanței cântarului. Nimic mai greu decât să cântărești Operele literare, estetica, poetica / poietica și filosofia, religia unui scriitor. Literatura care răspunde exigențelor estetice, era convins Italo Calvino, este „Pământul Făgăduinței în care limbajul devine ceea ce ar trebui să fie cu adevărat, adică să lase impresia că spune/ comunică tot și-n același timp ascunde tot, pe fundalul sistemului de opoziții: ordine – dezordine; finit – infinit; întuneric – lumină; bine – rău; apolinic – dionysiac, poetic – apoetic etc.; asta în condițiile în care Cuvântul se cunoaște numai pe sine și nici o altă condiție a lumii nu este posibilă în afara acestuia. Pluralitatea modurilor de a se scoate din cunoașterea de sine, de a acredita „exactitatea”, diferă de la scriitor la scriitor.
Tot domnul Petre Isachi, director – fondator al Revistei 13 Plus, semnează un articol închinat împlinirii a 70 de ani de la apariția, la Chișinău, a revistei ”Literatura și Arta” în care se menționează:
Dimensiunea apolinică a personalității redactorului-șef de la Revista care a făcut/ și face, Istorie, LITERATURA ȘI ARTA, Doina Dabija, nu exclude omul dionysiac / romantic – cel ce locuiește în proximitatea iluziei / utopiei, iubește simultan Lumea, Cartea și „adevărul dionisiac”, caută divinul, originarul, preferă „istoria artistică, adică judecătoare și acuzatoare” etc -, dimpotrivă, se știe, dionysiacul este complementar echilibratului om apolinic, încât – scriitura vol. La firul ierbii (II) este revelatoare…
13 Plus publică sub semnătura lui Daniel Luca, sub titlul ”Personajul din romanul periferiei – concordanță și discordanță între antebelic și postbelic” un fragment din lucrarea de doctorat „Tema periferiei în romanul românesc interbelic”, Editura Gordian, Timișoara, 2016)
Ana-Maria Cornilă-Norocea analizează volumul semnat de Petre Isachi – Docuficțiuni critice. Exerciții de lectură hermeneutică, menționând:.
Titlul ales de Petre Isachi redefinește termenul docuficțiuni prin asociere cu adjectivul critice, conferindu-i o nouă dimensiune culturală: volumele reunite sub titulatura Docuficțiuni critice pun în lumină dubla coordonată a discursului critic – cea obiectivă, teoretică, axată pe adevărul incontestabil și cea subiectivă, imaginară, axată pe adevărurile creatoare. Capitolele ce analizează texte critice, poetice, epice sunt o formă superioară de docuficțiune, de reînscriere în ficțiune prin actul interpretativ, (supra)creator prin excelență…
Docuficțiunile lui Petre Isachi reușesc să definească esența literaturii și a criticii, demersul exegetului desfășurându-se pe două direcții: una ce vizează nuanțarea unor concepte de teorie literară, filozofie, estetică și alta ce vizează interpretarea textelor unor autori clasicizați sau contemporani, prilej de spectacol textual, născut la intersecția dintre două conștiințe estetice – cea a autorului comentat și cea a hermeneutului.
Registrul liric e completat cu un frumos grupaj de versuri semnate de Daria Maruseac
e loc și pentru mine
am o plăcere nemiloasă de a păstra suveniruri
de la toți cei ce-mi fac rău
și mama are tendința de ale numi prostii
și a le arunca
citează o tipă care spune
să iei fiecare obiect în mână să vezi
dacă îți produce fericire
dacă nu, aruncă-l. acum ai loc să fii fericit
din păcate eu și mama avem concepții
diferite despre echilibru
și îi place să decidă pentru mine
eu am nevoie de trofee. să le iau în mână
până nu mai au nici o putere asupra mea
acum mă mânâncă în piept
și nu am pe ce să pun mâna
mama îmi spune că e loc
și pentru mine pe lumea asta
– Daria Maruseac
Prezentarea volumului ”Armata de teracotă”, scris de Ion Marchiș se bucură de cuvinte deosebite de întâmpinare din partea lui Daniel Mariș:
Prin pulberea moale a lumii, geometria mișcării – ceea ce este la urma urmei o ficțiune ca oricare alta – e prăvălirea simțului, a văzului, ca un zar, răspunzând parcă unei chemări erotice a materiei. Senzația originară a genezei capătă glas, devine o componentă fundamentală a creației – e aproape o curățire, o reacție alchimică în lanț a ochiului sacru al sensibilității, cheia unui nod: un fior ascuns mai ușor de acceptat decât premisa inconștienței.
Florin Daniel Dincă semnează un incitant articol numit ”Când istorias se lasă recitită” . Aici întâlnim ”o filă de album”, la pagina 117!
Romulus Dianu, în vol. Dorin Tudoran, Biografia debuturilor: Vorbiţi-mi puţin despre Camil Petrescu!.. // – Era adorabil, de o inteligenţă extraordinară, un solist al conversaţiei, iritabil, avea numai fulgere şi cartuşe în gură! Era arţăgos, şi sărea, din te miri ce. Mi-amintesc de o iarnă cu zăpadă mare. Împreună cu Vinea şi Camil am intrat la restaurantul „Elysee”. Camil i-a strigat „garçon”-ului: „Mie să-mi dai o ţuică fiartă!”. Un necunoscut, care intrase imediat în urma noastră, a spus: „Şi mie una”. Camil a strigat ca ars: „Dumneata, dacă vrei o ţuică, spune: Dămi, te rog, o ţuică, nicidecum: «Şi mie una», că nu eşti cu mine”! Şi pentru că a venit vorba de acea seară, hai să-ţi mai povestesc ceva. Uite, n-am înţeles niciodată cum nişte oameni atât de dotaţi, cum erau Camil, Vinea (şi nu numai ei), pot discuta la nesfârşit pe o „temă” de… nediscutat. În seara aceea s-au ciondănit pe chestiunea „Cine e mai mare? Stendhal sau Proust”? Vinea „ţinea” cu primul, Camil cu cel de-al doilea. La un moment dat, Camil m-a întrebat „Tu ce crezi? Stendhal ori Proust?”. „Gâscă e bună ca gâscă, peştele ca peşte”. El s-a enervat cumplit şi mi-a spus: „De mâine nu mai scrii la «Cetatea literară»!”. Omul acela eminent şi desfătător, deraia, câteodată, ca o jucărie stricată. Avea calităţi şi defecte admirabile!
Revista 13 Plus mai cuprinde Semnale editoriale, un medalion In memoriam Teodora Mareș, de Iulia Bostan, articolul semnat de scriitorul Dan Sandu, ”Cântec de prieten, Scriitorului Cornel Galben – La aniversară”, mai multe pagini de proză și de poezie. Oprindu-ne la paginile de proză redăm câteva rânduri din ”Misteriosul drum al lui Sari- Saltuk- Baba (fragment de roman, scris de Elena Netcu:
Pe alocuri erau mici platouri calcaroase acoperite cu vegetaţie de stepă. Cu cât te apropiai, te îmbiau flori pitice multicolore peste care dominau însângeraţii maci, fluturându-şi petalele în răcoarea dimineţilor. Mai jos, la poalele stâncilor calcaroase se ascundeau prin faldurile de muşchi de un gri-verzui intens clădiri masive din piatră cioplită în stâncă. Abia le distingeai conturul, căci lianele se prelungeau haotic, oferind privirii un peisaj fascinant. Printre lichenii generoşi şi vegetaţie specifică zonelor pietroase se dechidea câte o fereastră, încadrată în chenar roşu sau maroniu. Unele stânci erau înconjurate de ziduri, adevărate fortăreţe cu palisade, servind drept parapet pentru atacatori.
Este de evidențiat faptul că unul din semnalele editoriale din acest număr al revistei 13 Plus o are în centrul atenției pe poeta Ionica Bandrabur din Slănic Moldova, autoare a volumului ”Catedrală între stihuri”.
Considerând că îi este „Pământului datoare” („îmbătrânesc precum frunza de vie/ După culesul boabelor de struguri. Mai ieri am fost floare din muguri/ Și sărbătoare-n cânt de ciocârlie.”), Ionica Bandrabur se confesează în volumul de versuri „Catedrală între stihuri”, oferind se-menilor părți ale existenței sale efemere, mergând pe vorbele Părintelui N. Steinhardt: „Dăruind, vei dobândi”. […] Între naștere și stingerea de pe pământ e viața omului, cu bucuriile și tristețile sale, un cerc în care se află omul hărăzit a duce mai departe scânteia de Duh Sfânt, primită prin naștere de la Bunul Dumnezeu. Dumitru BRĂNEANU
Iată și un poem din volumul semnat de Ionica Bandrabur:
Taina
O taină am, cum pământeanul are,
Și-mi este un pustiu întins pe ape,
Legendă necitită, așa moare,
Ca ochii orbului bătrân, sub pleoape.
O taină am sub aripi ostenite
De-atâta zbor prin vremuri reci și calde
În zbatere prin râuri albăstrite
Și umbra lumânării care arde.
E taina care zace-nlănțuită
În iazuri albe-n porii mei din piele,
E taina ce va piere pustiită
În trupu-mi jar, altar pentru castele. – Ionica Bandrabur
”Triunghiul estetic: pictorul – opera de artă – receptorul”, semnat de Alex. OKO, ”Despre virtuți, învederate more philosophico” (articol realizat de Mihai Botez), ” Mitropolitul Dosoftei, ctitor de cultură românească” (autor, prof. dr. Paraschiva Buciumanu) și proza Tincuței Horonceanu – Bernevic, intitulată ”Puiul de dragon” oferă alte pagini plăcute de lectură ale revistei 13 Plus. În care ne mai bucură și versuri semnate de Ramona Roman, Constantin Boca, Luca Cipolla și … Ștefania Pușcalău din Onești!
Inima cu cer
Împarte tu trei lacrimi dacă știi
Din ochii mei întunecați spre gri
Adună-mă din suspendare-n hău
Cu dulce-absent mereu zâmbetul tău
Și completează ca să-mi fie-ntreagă
Ziua care azi nu se mai leagă
Iar după ce îmi dai conturul tot
Spune-mi că ești și vei fi când nu pot
Spune-mi că lumea asta e nebună
Că inima ta bate împreună
Cu a mea visătoare, nu se teme
De-atâta puls din care-ți scriu poeme
Tu știi că vin din aspre ierni cu ger
Și mi se-mbată inima cu cer – Ștefania Pușcalău
LECTURĂ PLĂCUTĂ!